Foreign Affairs: SUA nu au dreptul să conducă întreaga lume

James Goldgeier, Bruce W. Jentleson 

Faptul că Statele Unite trebuie să conducă întreaga lume este privit, de regulă, ca ceva de la sine înțeles – în orice caz, la Washington. SUA au jucat acest rol pe parcursul celor 70 de ani care s-au scurs de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar americanii, în majoritatea lor, nu vor ca acest rol să fie asumat acum de China. Prin urmare, este de presupus că, dacă americanii vor vota pentru plecarea lui Donald Trump și în favoarea internaționalistului convins Joe Biden, SUA vor putea reveni, pur și simplu, în ”capul mesei”, așa cum a scris chiar Biden într-un recent articol publicat în revista Foreign Affairs. Dar America nu este deloc împuternicită să conducă lumea.

Trump a încălcat tradițiile dominației globale a Statele Unite prin tot felul de mijloace, care sunt bine-cunoscute.

Cu toate acestea, chiar dacă majoritatea aliaților Washingtonului (cu câteva excepții notabile, precum Israelul și Arabia Saudită) merg pe ideea ”oricine, numai nu Trump”, pentru restabilirea rolului constructiv al Americii în lume este nevoie de ceva mai mult decât o simplă declarație că Statele Unite au revenit și au reluat cursul de dinaintea lui Trump. America trebuie să-și adapteze poziția pe arena mondială la schimbările fundamentale. Privind situația din perspectivă istorică, America este țara care, mai întâi a fost desprinsă de lume, după care a stat în fruntea lumii, pentru ca acum să ajungă printre alte țări ale acestei lumi, și, pe fondul acestor schimbări, ea trebuie să facă unele ajustări.

Un etalon tulbure

Începând cu sfârșitul anilor ‘90, SUA, autoproclamate ”cea mai mare democrație a lumii”, au demonstrat confuzie și inconsecvență. În numai 20 și un pic de ani, doi președinți ai SUA s-au confruntat cu procedura de destituire, Curtea Supremă a început să influențeze rezultatul alegerilor, în Irak s-a derulat un război condamnat de comunitatea internațională și a izbucnit o criză financiară ale cărei consecințe au fost resimțite pretutindeni în lume. În 2008, SUA și-au ales președinte un senator de culoare, respectat peste tot în lume, dar opt ani mai târziu, americanii și-au schimbat brusc direcția de mers, optând în favoarea unui rasist, fost realizator de reality-show, care dă vina pe aliați, pentru toate necazurile Americii.

Dacă analizăm politicul așa cum analizăm valutele – adică, dacă evaluăm stabilitatea lor pe baza datelor privind fluctuațiile din zona de echilibru – atunci, de ce prietenii Statelor Unite ar trebui să creadă că, dacă Trump pierde alegerile din 2020, politica americană rămâne în această zonă de echilibru, pentru mult timp? În schimb, chiar și cei mai apropiați aliați vor trebui să-și ia o marjă de siguranță, pentru cazul în care SUA își vor schimba din nou cursul, după următoarele alegeri prezidențiale sau după alegerile pentru Congres, din 2022.

Este greu de crezut că rezultatele politicii interne a Guvernului american vor putea face SUA un etalon de guvernare eficientă. America ocupă locul 27 în clasamentul țărilor Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică la capitolul echitate socială, ceea ce reflectă deciziile politice adoptate cu mult înainte ca Trump să ajungă la putere. Nivelul de egalitate economică scade în Statele Unite în ultimii 40 de ani, iar numărul celor care mor de disperare crește vertiginos. Rasismul sistemic strică reputația Americii de apărător al democrației, dreptății și al dictaturii legii.

Acestea sunt ”bolile cronice ale trupului nostru politic”, după cum a spus deținătorul Premiului Pulizer, Viet Thanh Nguyen, iar răspunsul autorităților americane la pandemia de coronavirus a devenit reflectarea lor. Nicio țară nu a reușit să facă față în mod ireproșabil răspândirii noului coronavirus, dar în nici o altă țară nu s-a văzut un asemenea nivel de luptă în interiorul Guvernului și în nici o altă țară oamenii care au protestat împotriva lockdownului nu au năvălit în clădirea structurilor legislative cu arme în mâini. Considerate, până nu demult, un standard de aur în domeniul diagnosticării și controlului bolilor, Centrele pentru controlul și prevenirea bolilor au fost umilite și slăbite.

Până la mijlocul lunii iulie, în Statele Unite au murit de Covid-19 mai mulți oameni decât în Vietnam, Golful Persic, Afganistan și Irak, luate împreună. Până la sfârșitul lunii septembrie, numărul deceselor de Covid-19 a mai crescut cu 43%. În pofida deteriorării continue a situației economice, țara tot nu poate să pună capăt jocurilor politice în plină desfășurare. De ce ar trebui să creadă cineva că Statele Unite sunt capabile să-și asume, cu toată seriozitatea, conducerea globală? Până și Hans Morgenthau, părintele intelectual al principiului politicii de pe poziția forței, a pus accent pe necesitatea ”concentrării eforturilor pentru crearea unei astfel de societăți americane care să fie un model de urmat pentru alte țări”.

Ia gândiți-vă: dacă numai 17% dintre americani au încredere în Guvernul lor, de ce alte țări ar trebuie să aibă încredere în Statele Unite?

La distanță, în vârf, la mijloc

De-a lungul primilor 150 de ani ai existenței lor, Statele Unite s-au folosit de depărtarea față de Europa și Asia, pentru a rămâne la distanță de restul lumii. Această țară nu s-a izolat de lume în sensul strict al acestui cuvânt, dar mereu a analizat în mod minuțios când și unde merită să interacționeze cu ceilalți. După 1945, Statele Unite s-au aflat, în general, în vârful lumii, ca putere dominantă în plan militar, economic, ideologic și diplomatic, iar pozițiile Americii s-au consolidat și mai mult după destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991. Astăzi, Statele Unite nu se mai află nici la depărtare, dar nici în vârf. SUA s-au trezit în mijlocul unei lumi unde nu mai pot influența mersul lucrurilor și forțele în exercițiu, dar, în același timp, simt influența lor.

Lumea modernă este o astfel de lume unde nici o țară, fie ea SUA sau China, nu poate fi mai presus de toate celelalte. Permanentele schimbări din relațiile interstatale au făcut o astfel de dominație mai puțin posibilă.

Marilor puteri le este mai simplu să domine când o amenințare unică la adresa securității unește mai multe state într-un grup, în ciuda diferențelor lor de interese. Amintiți-vă de Războiul Rece, când SUA și URSS se considerau o amenințare existențială una la adresa celeilalte, iar statele mai mici căutau protecție pe lângă una dintre cele două superputeri. În secolul al XXI-lea, lumea mai trebuie să-și găsească marele pericol comun la adresa securității. Administrația președintelui american George W. Bush nu a reușit să creeze imaginea unei astfel de amenințări cu ajutorul ”războiului ei împotriva terorismului”, declanșat după atentatele teroriste din 11 septembrie. China a început să se poarte tot mai agresiv și, după toate probabilitățile, va mai rămâne câteva decenii principalul concurent al SUA, dar tentativele administrației americane de a impune imaginea ”noii amenințări chineze” nu găsește un ecou special printre țările care vor să mențină relații cu ambele puteri.

În lumea modernă a amenințărilor și intereselor destul de diluate, doar puține țări se simt confortabil întreținând relații exclusive doar cu o singură mare putere. În perioada Războiului Rece, aliații SUA din Europa și Asia se temeau sincer că URSS fie le va cuceri, fie va încerca să le distrugă sistemele politice. Doar câteva țări simt astăzi această teamă, motiv pentru care prea puțini sunt cei care simt nevoia să aleagă o parte sau alta . India și Australia au relații destul de tensionate cu China, dar, oricum, colaborează cu Beijingul în chestiuni de interes reciproc. În ciuda susținerii acordate Israelului de administrația Trump, cel mai mare partener comercial al Tel-Avivului în Asia și un investitor considerabil mai vizibil este China. Și este foarte posibil ca Arabia Saudită – alt favorit al lui Trump – să solicite ajutor Chinei pentru realizarea programului ei de dezvoltare a armei nucleare.

În timpul Războiului Rece și imediat după, Statele Unite au fost un protector atrăgător grație supremației lor militare și a importanței în economia internațională. Astăzi, însă, acești doi factori nu mai au aceeași influență ca înainte. Chiar dacă puterea militară a Americii are un rol cheie în arhitectura de descurajare prin intermediul NATO și al parteneriatului Indo-Pacific, acei 20 de ani în care SUA au luptat în Afganistan și Iran, unde au cheltuit peste șase trilioane de dolari, demonstrează în mod evident că supremația militară nu permite mereu atingerea obiectivelor strategice stabilite. Ponderea SUA în PIB-ul mondial era, în 1951, de 51%, în 1991 – de 25%, pentru ca acum să se reducă la 15%. Sancțiunile introduse de SUA împotriva Iranului, a Venezuelei și Coreei de Nord au cauzat acestor țări daune economice considerabile, dar nu le-au putut determina să îndeplinească cerințele Americii.

În perioada Războiului Rece, Statele Unite au putut trage alte țări după ele, grație, în principal, împărțirii lumii în democrații și autocrații. Dar o astfel de împărțire ideologică are limitele ei. Aliații democrați ai Statelor Unite sunt parteneri firești ai Washingtonului, iar politica externă de confruntare cu China, Rusia și alte state autocrate rămâne una colectivă, prin caracterul ei. Dar SUA au demonstrat mereu inconsecvență – ba chiar ipocrizie – în privința partenerilor și aliaților lor nedemocrați. Și în timpul Războiului Rece, dar și astăzi, chestiuni precum controlul armelor, neproliferarea armei nucleare, schimbările climatice și, cum constatăm astăzi, pandemia, cer ca SUA să colaboreze cu regimuri autoritare pentru a-și atinge țelurile.

Într-adevăr, combinația dintre Covid-19 și situația tot mai gravă legată de schimbările climatice arată că ne aflăm în interiorul acestei lumi, nu deasupra ei. Chiar dacă SUA ar fi adoptat cele mai eficiente măsuri de luptă împotriva pandemiei și a schimbărilor climatice, oricum America ar fi depins de ceea ce fac sau nu fac alte țări. Schimbările climatice provoacă anual moartea a 400.000 de oameni în întreaga lume (spre comparație, în 2018 terorismul a luat viața a mai puțin de 16.000 de oameni) și, conform prognozelor, această cifră va crește cu 50% până în 2030.

Lider smerit

Deși rămân o putere deosebit de mare, având în vedere că se află la mijloc și nu în vârful lumii, SUA ar trebui să adopte, mai degrabă, o abordare smerită a internaționalismului, decât să manifeste dorința de a reveni la vechea lor poziție. Washingtonul trebuie să recunoască faptul că și alte țări pot și trebuie să joace roluri de lideri în afacerile lumii. Pe viitor, vor mai rămâne puține probleme unde SUA vor putea juca rolul de lider unic, dar vor apărea probleme unde alte state se vor descurca cu rolul de lider, mai bine decât America. Societatea americană susține o astfel de abordare: 68% dintre respondenți consideră că SUA trebuie să împartă cu alte țări rolul de lider, în loc să domine.

Administrația Biden nu va putea să revină, pur și simplu, la acele acorduri multilaterale din care s-a retras Trump, precum Acordul de la Paris privind clima sau afacerea nucleară iraniană. Ea va trebui să le dezvolte. Chiar dacă Trump nu ar fi scos SUA din Acordul de la Paris și toate țările și-ar fi îndeplinit obligațiile (deocamdată, foarte puține le-au onorat), volumul emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă ar fi fost oricum de două ori mai mare decât ar fi necesar. Prin urmare, administrația Biden nu trebuie doar să readucă SUA în acest acord, ea trebuie să obțină semnarea unui acord actualizat, care să oblige țările ce și-au pus semnătura pe respectivul document să-și ducă la îndeplinire obligațiile. Biden poate folosi energia și entuziasmul aripii progresiste a partidului său pentru a se ocupa la modul cel mai serios posibil de problemele ce vizează schimbările climatice. După cum arată rezultatele sondajelor realizat recent de Centrul Pew, dacă Biden s-ar ocupa de această chestiuni, ar fi susținut de două treimi dintre americani.

În ceea ce privește dosarul nuclear iranian, ideea inițială a fost de a rezolva problema neproliferării armei nucleare și de a pune bazele pentru reglementarea, pe viitor, a altor divergențe care ar putea apărea în relațiile dintre SUA și Iran. Acum, valabilitatea acelui acord se apropie de sfârșit, dar încordarea geopolitică sporește. Dacă SUA ar adera din nou la acest acord, tot nu s-ar rezolva principalele chestiuni: părțile implicate ar trebui să elaboreze noi acorduri, care să corespundă într-o mai mare măsură realităților actuale. Dar, pe deplin justificat, Teheranul privește cu neîncredere orice promisiune și angajamente asumate de America, europenii sunt deosebit de indignați de noile sancțiuni introduse de administrația Trump împotriva lor, iar Rusia și China se folosesc de situația creată, deși sunt cu adevărat interesate ca Iranul să nu dețină armă nucleară.

Un internaționalism asumat presupune că SUA vor trebui să-și reevalueze alianțele. America nu trebuie să păstreze automat, nici să rupă brusc legături de mult existente; ea trebuie să le reconstruiască, de așa manieră încât să răspundă actualelor interese naționale. În primul rând, de aici ar trebui început – este vorba de relațiile transatlantice. La sfârșitul Războiului Rece, se credea că Europa încă mai are nevoie ca SUA să-i asigure securitatea; vecinii Germaniei se temeau de reunificarea ei, iar în fosta Iugoslavie izbucnise un val de violențe. Acum, însă, SUA ar trebui să susțină intens încercările Uniunii Europene de a îndeplini promisiunea privind crearea unui sistem european de apărare. Astfel de eforturi nu merită privite ca o amenințare pentru NATO. În realitate, colaborarea dintre NATO și UE, împreună cu întărirea relațiilor dintre ele, va deveni principalul factor al succesului lor.

Statele Unite trebuie să privească NATO ca pe un instrument de coordonare a securității cu Canada și Europa, nu ca pe un mijloc care să asigure dominarea Americii și a aliaților ei. SUA vor putea proceda la o reală restructurare a politicii lor externe vizavi de Asia, numai dacă există o Europă puternică, în stare să-și asigure singură securitatea în propria ei curte. Cu timpul, SUA ar trebui să joace mai degrabă un rol de susținător, nu de lider, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în vestul Balcanilor, în anii ’90. Aliații SUA în regiunea Asia-Pacific au nevoie de garanția că America este prezentă și că rămâne fidelă obligațiilor sale. În același timp, însă, aliații SUA au propriile interese în relațiile cu China, motiv pentru care vor începe să se opună dacă se va încerca atragerea lor în jocul ”cu noi sau împotriva noastră”. Japonia, spre exemplu, organizează summit-uri bilaterale cu China. Acordurile interregionale – între Australia și India, între Australia și Japonia,  cele din interiorul Asociației Statelor din Sud-Estul Asiei – joacă un rol tot mai semnificativ în sistemul regional de securitate. Iar administrația americană trebuie să colaboreze cu ele, nu să meargă împotriva curentului; ea trebuie să întărească dorința altor țări de a descuraja China, în loc să forțeze împărțirea regiunii în două părți.

Urmând o viziune mai realistă a rolului lor de lider, Statele Unite își pot reconsidera poziția în Orientul Mijlociu, inclusiv relațiile lor cu Arabia Saudită, și, în același timp, să-și tempereze așteptările referitoare la capacitatea lor de a stabili viitorul acestei regiuni. În Afganistan, America trebuie să se alăture inițiativei diplomatice regionale la nivel înalt, cu participarea Pakistanului, a Indiei, Rusiei, Chinei, Arabiei Saudite și Iranului, unde, fiecare dintre țările enumerate au obiective proprii, dar care ar putea pierde mult dacă SUA se vor retrage din această țară. Succesul nu este garantat, dar o astfel de diplomație strategică are mai multe șanse de a pune capăt celui mai lung război din istoria SUA – care, în caz contrar, ar putea dura și mai mult.

Statele Unite sunt capabile să-și asume rolul de lider global în lupta împotriva pandemiei de Ccovid-19, dacă vor începe să colaboreze cu alte țări și le vor îngădui altora să iasă în față, când resursele și ideile acestora le permit acest lucru. Organizația Mondială a Sănătății are nevoie de reformă dar, în loc să pedepsească, SUA ar trebui să urmeze exemplul Germaniei și al Franței, majorând finanțarea, pentru ca OMS să devină mai puternică și mai independentă și numai după aceea să vină cu propuneri constructive privind reformarea acestui structuri internaționale. Mai mult, după ce ani la rând, au sfătuit o lume întreagă să învețe din experiența lor, a venit timpul ca Statele Unite să învețe de la alții. Guvernul liberal din Noua Zeelandă, Guvernul conservator al Australiei, Guvernul de centru al Germaniei, Guvernul Italiei, inițial destul de slab, dar și multe alte Guverne, inclusiv din Coreea de Sud și din Taiwan, s-au descurcat cu pandemia de Covid-19 mult mai bine decât SUA. Deși măsurile politice nu pot fi transplantate prin metode chirurgicale de la o țară la alta, lecțiile altora merită să fie folosite. Când această pandemie se va stinge, oficialii americani trebuie să trimită imediat specialiști în țările care au avut mai mult succes în lupta împotriva acestei boli, pentru ca SUA să se poată pregăti mai bine pentru următoarea criză globală sanitară.

Chiar dacă SUA nu vor fi mereu – și nu trebuie să fie mereu – în fruntea mesei, pandemia a demonstrat ce se poate întâmpla dacă SUA nu sunt deloc la acea masă.

Dar alte țări nu-l vor aștepta, pur și simplu, pe Godot. Statele Unite trebuie să înceteze să considere poziția lor în lume ca ceva de la sine înțeles și să facă tot ce pot, în interiorul și în afara teritoriilor sale, pentru a deveni liderul mondial al secolului al XXI-lea.