”Avem cam aceeași mentalitate”. Povestea unui rus despre viața din România (I)

În cadrul rubricii ”Rușii în străinătate”, publicația Lenta.ru prezintă poveștile celor care au trăit astfel de experiențe. În materialul de față este vorba despre Evgheni, un rus născut și crescut la Sankt-Petersburg, dar care, după o călătorie în Italia, a început să viseze la o viață într-o țară cu o climă mai blândă, mai caldă. Iar când i s-a propus să lucreze la București, a acceptat imediat. Iată relatarea lui.

La ce ne gândim când vine vorba de România? Când compania unde lucrez a anunțat deschiderea unui birou în această țară, mi-am amintit ceva despre vampiri, despre fostul lagăr socialist, despre înapoiere economică, țigani și cai. Și că România are capitala într-un oraș cu nume haios – București. Și mi-am mai amintit că România a fost condusă de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Într-un cuvânt, am fost uimit că firma de IT unde sunt angajat deschide o filială într-o țară unde, probabil, nu se știe încă mai nimic despre computere.
Însă , am constatat că în România sunt computere. Ba mai mult, că în București internetul este unul dintre cele mai rapide din lume și că acest oraș a devenit Mecca IT-ului, grație unei forțe de muncă școlite și relativ ieftine.

Dar, să o luăm pe rând.

M-am născut în Sankt-Petersburg, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. Cu excepția unui an, când am studiat în Italia, într-un mic orășel pe nume Siena. O perioadă scurtă de timp, dar care m-a marcat puternic. Viața într-un oraș inundat de soare, cu o populație de o sută de ori mai mică decât cea a Sankt-Petersburgului era total diferită de ceea ce știam de mic și consideram ceva normal, ba chiar un mare noroc.

Dar, după călătoria în Italia, s-a cuibărit în mine ideea de a pleca, iar aglomerația din mijloacele de transport și verile scurte din Sankt-Petersburg mă întristau. Un timp am încercat să alung acest gând, dar cu trei ani în urmă, în sufletul meu s-a înfiripat din nou dorința de a pleca undeva, departe. Fusese o perioadă destul de neplăcută: o iarnă lungă și grea, urmată de o vară friguroasă, pentru care locuitorii din Sankt-Petersburg au haine speciale – ”pufoaicele de vară”. Nu mă îndemnau să las orașul de la Neva și să plec nici situația financiară, nici dorința de a face carieră, nici motivele politice. La Sankt-Petersburg se poate trăi chiar onorabil, dar eu nu am reușit niciodată să mă acomodez nici cu clima, nici cu densitatea populației.

Nu sunt dintre cei care fac orice pentru a-și atinge scopul. Oricum, nu a trebuit să mă zbat aproape deloc. Așa s-au potrivit lucrurile ca, la scurt timp, să fiu chemat de șef, care m-a întrebat dacă m-ar interesat un transfer în România. Visul meu era pe cale să se împlinească, deși într-o formă ușor diferită.

Mutarea

Din câte mi-am dat seama, în România, legile emigrației sunt destul de stricte. Angajatorul a trebuit să convingă că un băiat cu aptitudinile mele nu găsești prea ușor în România. Oricum, eu nu am avut nici o tangență cu toate astea, pentru că totul s-a petrecut fără participarea mea. Am fost în câteva delegații, pentru a cunoaște țara și noul colectiv. La Sankt-Petersburg m-am agitat puțin cu actele, dar nu cine știe ce; cei de la personal au rezolvat totul. În plus, nu plecam singur ci un grup întreg, ceea ce a atenuat plictiseala așteptării pe coridoare.

De la consulatul României din Sankt-Petersburg am primit vize pe termen scurt. Pe durata acestora trebuia, fiind deja în România, să obții ”permisul de ședere” – document care, de regulă, se eliberează într-un an. Dar, pentru că permisul trebuie să includă și adresa de domiciliu, unul dintre documentele obligatorii este contractul de închiriere a unei locuințe. Dacă îți schimbi domiciliul, trebuie repetată întreaga operațiune, pentru dobândirea unui permis nou.

Am fost supus și unui control medical, oarecum neașteptat: mi s-au verificat auzul și vederea, mi-au luat sânge pentru boli venerice. În schimb, nu au verificat alte boli ce se transmit pe calea aerului, precum tuberculoza.

Următoarea surpriză: majoritatea băncilor din România refuză să deschidă cont fără permisul de ședere și, oricum, durează cam o lună. Fără card bancar, am fost aruncat cu 20 de ani în urmă. Într-un final, totul a decurs cam în felul următor: la sosirea în București, am fost cazați într-un hotel plătit de companie și am pornit în căutarea unei locuințe (firma de imobiliare ne-a fost pusă la dispoziție tot de companie), după care a urmat vizionarea, depunerea documentelor pentru permisul de ședere și numai după obținerea acestuia am deschis și un cont în bancă.

În februarie, Bucureștiul ne-a întâmpinat cu o vreme geroasă și cu viscol. Vântul puternic nu s-a domolit vreo săptămână și, deși stratul de zăpadă creștea constant, nimeni nu îl curăța. Orașul era paralizat. O mare parte din bagajele mele nu ajunseseră încă, de aceea a trebuit să alerg pe la diferite birouri unde primeam hârtii, punându-mi patru rânduri de haine și ascunzându-mi nasul în palton.
Apoi, compania de transport m-a informat că lucrurile mi-au fost furate. Nici nu a plecat bine din Sankt-Petersburg, că respectivul container a fost spart, undeva în zona Kolpino (în apropierea Sankt-Petersburgului – n.r.). De altfel, firma de asigurări a acceptat fără prea multe discuții să-mi acopere dauna. În martie, deja nu mai era strop de zăpadă, pe stradă puteai să ieși doar în pulover. Așa a început viața mea în emigrație.

România

România este împărțită în trei regiuni – Valahia (din care face parte și Bucureștiul), Transilvania (contele Dracula din literatură de acolo provine) și Moldova (a nu se confunda cu Republica Moldova). În pofida problemelor sistemice, atât de bine cunoscute concetățenilor mei, în ultimii 10 ani, lucrurile în România s-au aranjat oarecum, iar economia afișează o creștere stabilă.

România face parte din Uniunea Europeană, dar nu intră nici în Schengen, nici în zona euro (sunt trei acorduri diferite). În țară se poate intra cu viză Schengen, românii pot călători în UE fără viză, dar, pentru expați, ”permisul de ședere” nu oferă posibilitatea de a merge în alte țări ale UE. În schimb, cu permisul poți da o fugă în Croația sau în Bulgaria.

Valuta națională a României este leul, destul de stabil față de euro. În doi ani, el a crescut de la 4,6 la 4,8 lei/euro. Bancnotele sunt din plastic și de aceea se deteriorează foarte greu. Românii consideră asta o mare inovație și vorbesc cu mândrie despre câți bani se pot, astfel, economisi la buget.

Viața politică în România este neobișnuit de agitată. Coalițiile se fac și se desfac una după alta, guvernele demisionează în mod regulat, iar în Piața Victoriei din București mereu se găsește cineva care să protesteze. De obicei, totul se rezolvă în mod prietenesc, fără bastoane de cauciuc și dube ale poliției. Protestele au avut chiar și efecte: au fost anulate legi nepopulare, iar corupții au ajuns după gratii.
Într-o zi, ne plimbam cu bicicletele împreună cu o cunoștință, un român și am nimerit la un miting cu mii de oameni. Eu am mers mai departe, dar cunoștința mea a rămas să strige și să-și verse oful.

România este o țară uluitor de frumoasă. Sibiu, Brașov, Sighișoara și Sinaia, pe unde am fost, mi-au lăsat impresii dintre cele mai plăcute. Doar Constanța m-a dus cu gândul la un bazar oriental îmbâcsit de la mijlocul anilor ‘90. Iar natura! Obișnuit cu terenul plat din Sankt-Petersburg, chiar și după câțiva ani, munții continuă să-mi trezească o pietate aproape religioasă. Câteva ore de mers cu trenul și ajungi într-o altă lume. Temperatura scade cu 10 grade, comparativ cu capitala, aerul este mult mai curat, iar deasupra orizontului se înalță culmi, pe alocuri învăluite în ceață sau înzăpezite, strălucind sub razele soarelui. Carpații sunt mai scunzi decât Alpii, dar pentru făpturi mici, ca noi, diferența nu prea contează. În ultimă instanță, din punctul de vedere al unei furnici, și Danny de Vito, și Michael Jordan sunt la fel de giganți.

La est de București se întind Marea Neagră și zonele de agrement. Nu sunt un împătimit al odihnei pe plajă, ca să nu mai vorbim că drumul spre mare trece iminent prin neplăcuta Constanță, așa că acea parte a României nu m-a atras în mod deosebit. În ce-i privește pe români, ei preferă plajele din Bulgaria vecină.

Câteva cuvinte despre oameni. Avem cam aceeași mentalitate. În primul rând, românii sunt preocupați să supraviețuiască până la salariul următor, pe mulți îi îngrijorează corupția, iar problemele ce neliniștesc societatea occidentală, aici provoacă doar glume deplasate. Poate ar fi cazul ca o parte a populației să se maturizeze: România numără suficienți iubitori de gesturi nelalocul lor, precum lăsatul gunoiului în mijlocul naturii, aruncatul mucurilor de la fereastra sau balconul locuinței, parcarea mașinii pe spațiile verzi.

Seamănă popoarele noastre și din punctul de vedere al abilității lor de a năzui spre o viață mai bună și de a supraviețui. În Italia, nu am văzut așa ceva. Tinerii italieni trăiesc cu speranțe nerealiste și se miră că, având diplomă în politologie sau fără a cunoaște limbi străini și fără aptitudini practice, nu își găsesc de lucru. Ca și noi, românii privesc lumea fără iluzii. Probabil, de aceea, la ei se dezvoltă atât de vertiginos tehnologiile informaționale. Pentru a deveni un bun IT-ist, nu este nevoie de universități bine dotate. E suficient un notebook, vreo două instalații virtuale și dorința de a învăța. De fapt, mulți din biroul nostru nu au nicio educație de specialitate și și-au început cariera de la colectarea măslinelor în Italia.

În același timp, românii au un avantaj important comparativ cu noi: ei învață limbi străine. Orice IT-ist stăpânește bine limba engleză, la care se mai adăugă încă una, dacă nu chiar două limbi străine suplimentare. Pentru sectorul rusesc de IT, cunoașterea superficială a limbilor străine reprezentă un uriaș factor de frânare.
(Va urma)