File de istorie. Salaspils, fabrica morții pentru copii

Despre cel mai sumbru loc din istoria omenirii și experiențele cumplite din Salaspils scrie Olesea LOSEVA de la portalul Tsargrad.

Fasciștii au încercat, în orice mod posibil, să ascundă urmele atrocităților lor din Salaspils. Până la urmă, acest lagăr din Letonia nu a fost doar o fabrică a morții, ci o adevărată fabrică a sângelui copiilor. În fiecare zi, în lagăr erau aduși mii de prizonieri micuți. Conform datelor oficiale, mai mult de jumătate din cei 12.000 de copii sovietici au murit la Salaspils.

Gemete inumane

Construcția lagărului de concentrare de lângă așezarea letonă Salaspils a început în octombrie 1941. Oficial, germanii îl numeau Kaiserwald. Inițial, era destinat evreilor.
După cum a relatat mai târziu – în timpul procesului de la Nürnberg – generalul SS Friedrich Jeckeln, într-o săptămână, erau aduse în lagărul de concentrare două-trei mii de persoane. Conform datelor preliminare, acolo au fost uciși aproximativ 87 000 de evrei.

Începând cu vara anului 1942, au început să-i aducă la Salaspils pe anti-fasciștii letoni, pe țigani și pe prizonierii militari sovietici. Aproape toți prizonierii lagărului erau condamnați. De la sfârșitul anului 1942, în lagăr, alături de alți prizonieri, au început să aducă și copii.
Au fost transportați, în principal, din Belorusia și din regiunile ruse – Pskov, Kalinin și Leningrad. La Salaspils erau ținuți copii de toate vârstele, chiar și bebeluși. Când erau luați de la mamele lor, în lagăr erau auzite gemete inumane. Bărbații își încleștau pumnii și plângeau.

Copiii erau ținuți, de către germani, separat și strict izolați. Erau ca niște animale mici, lipsite de orice îngrijire, chiar și primitivă. Copiii mai mari aveau grijă de bebeluși. În loc de nume, fiecare avea un număr, bătut pe un jeton. Încercând să-și acopere atrocitățile în toate felurile posibile, fasciștii numeau acest teribil loc ”lagărul de educație a muncii”. În realitate, era o bancă de sânge și un loc pentru efectuarea experimentelor medicale sălbatice.

Pe copii erau testate diverse otrăvuri, li se adăuga în mâncare arsenic, li se administrau injecții letale, li se amputau membrele. Copiii era ținuți dezbrăcați în frig, timp de câteva zile și li se pompa sângele, la nesfârșit – de la 500 ml și mai mult, pe zi. De aceasta aveau foarte multă nevoie ofițerii SS cărora li se tratau rănile de pe front. La Salaspils, copiii se temeau de toate. Știau că pentru cea mai mică greșeală îi așteaptă o pedeapsă severă. Plânsul era interzis.

Fotocronica TASS

”Am locuit într-o baracă, nu ne-au lăsat pe stradă, își aducea aminte Natalia Lemeșonok, fostă prizonieră din Salaspils. Micuța Ania plângea constant și cerea pâine, dar nu aveam ce să-i dau. Câteva zile mai târziu, am fost duși la spital, împreună cu alți copii. Acolo era un doctor german, iar în mijlocul camerei se afla o masă, cu diverse instrumente. Doctorul ne-a spus că nu ar trebui să plângem, pentru că oricum vom muri cu toții, iar așa vom fi de folos… Peste câteva zile, s-a luat din nou sânge de la noi. Ania a murit”.

Copiii mai în vârstă știau că, în lagăr, sunt ținuți și soldații noștri prizonieri. Unul dintre foștii prizonieri își aducea aminte că, într-un moment prielnic, soldații epuizați încercau să-i îmbărbăteze pe copii. „Să mai aveți puțintică răbdare, să nu vă cadă nasul. Să nu credeți că suntem abandonați aici. În curând, vom fi eliberați. Credeți în victoria noastră!”, le-au șoptit pe ascuns. Copiii rezistau, încercau să supraviețuiască. Și fiecare visa ca, la un moment dat, să-și îmbrățișeze mama, ca în vremurile vechi și pașnice.

Luau sânge și băteau crunt

În fiecare dimineață, venea o gardiană letonă, o blondă înaltă cu șapcă, cizme lungi și cu bici, povestea fosta prizonieră din Salaspils, Mațulevici Nina Antonovna. Ea striga în letonă: „Ce vrei? Pâine neagră sau albă?” Dacă un copil spunea că dorește pâine albă, era scos de pe patul lui de scânduri, iar gardiana îl bătea pe copil cu biciul, până își pierde cunoștința.

Dar, cel mai groaznic lucru pentru copii era apariția în cazarmă a unui om în halat alb. Scotea, în mod demonstrativ și înfricoșător, instrumentele medicale. Cei care plângeau de frică sau refuzau manipulările teribile erau legați cu forța, de masă și li se lua mult mai mult sânge. Cel care conducea colectarea sângelui copiilor era doctorul Meisner.

”Doctorul Moarte”, Otto Meisner, conducea colectarea sângelui de la copii/ Foto: Mary Evans Picture Library

În fiecare zi, ”fabrica” acestuia furniza soldaților și ofițerilor celui de-al Treilea Reich cinci cutii de fiole cu sânge de copil. 100 de grame de pâine pe zi și jumătate de litru de lichid care imita ciorba nu făceau decât să prelungească viața chinuitoare a micilor prizonieri. Copiii epuizați și muribunzi erau încă vii, în cuptor sau în șanț. Erau cazuri în care localnicii găseau, printre grămezile de cadavre, copii încă în viață; îi luau pe ascuns și îi îngrijeau. Lucrau în lagăr și oameni aparținând organizațiilor clandestine antifasciste. Depuneau toate eforturile pentru a salva copiii. Ori de câte ori era posibil, îi scoteau pe copii de pe teritoriul acestui loc infernal, punându-i în mașini – camere de gazare pe roți. De obicei, germanii băgau prizonierii în aceste mașini și porneau gazul. Antifasciștii se prefăceau ca încarcă copii pentru a fi gazați, în timp ce îi duceau pe copiii istoviți la una din bisericile catolice din Riga. Acolo, copiii erau preluați de către orășeni, în casele lor. Dar, un astfel de bilet norocos era tras doar de o mică parte dintre copiii condamnați la moarte.

”Gardienii erau foarte numeroși, își aducea aminte fosta prizonieră a lagărului de concentrare din Salaspils, Nina Vladimirovna Gobrusenok. Dacă copilul era vinovat, dădeau drumul la câini care îl sfâșiau, iar germanii pur și simplu urmăreau această atrocitate. Tremuram, pentru că știam că, dacă facem o greșeală, vine moartea. Îmi era atât de frică de nemți, încât nici nu puteam să-i privesc în ochi – ochii îmi erau întotdeauna lăsați în jos. Uneori, germanii veneau spre noi și ne loveau bărbia cu mâna, ca să ne uităm la ei…”

Distrugerea probelor

Oficial, Letonia nu recunoaște masacrul copiilor ruși în Salaspils. Și este clar de ce! Până la urmă, inclusiv complicii letoni, colaboraționiștii fasciștilor, încercau să-și șterge urmele. Se știe că un ofițer Gestapo, Blobel, cu puțin timp înainte de eliberarea zonei baltice de către trupele sovietice, a dispus lichidarea mormintelor colective ale prizonierilor din Salaspils. Mormintele erau deschise, iar rămășițele umane, arse în grabă. Cei care au participat la exhumarea trupurilor copiilor erau uciși și ei. După ce aflau despre atrocitățile naziștilor și despre experimentele lor asupra copiilor, soldații sovietici, care i-au alungat pe germani din statele baltice, nu doar plângeau – urlau!

S-a păstrat un proces-verbal de examinare medico-legală a mormintelor colective a copiilor din lagărul de concentrare de la Salaspils, din 28 aprilie 1945. Conform documentului, pe teritoriul Salaspils, au fost descoperite 54 de înhumări în masă. Au fost găsite rămășițele a peste șase sute de oameni. S-a putut stabili că printre aceștia erau 114 bebeluși, 106 copii cu vârste cuprinse între unu și trei ani și 208 copii între trei și opt ani. Restul micilor prizonieri nevinovați au dispărut, pur și simplu, fără urmă. Multe mame și tați neconsolați nu au fost niciodată în stare să afle ce s-a întâmplat cu copiii lor dragi, nici nu au putut veni la mormintele lor… Timp de mai bine de trei ani de existență a lagărului de concentrare Salaspils, au fost pompați de la copiii noștri, în total, 3500 de litri de sânge. În memoria copiilor donatori și a altor oameni uciși la Salaspils, în perioadă de după război, a fost ridicat un memorial al durerii. Inscripția de deasupra intrării spune: “Dincolo de această poartă, geme pământul”.

Această imagine de la Memorialul din Lidice, Cehia, se potrivește și cu soarta tragică a copiilor din lagărul Salaspils/ Foto: RIA Novosti

Astăzi, mulți politicieni letoni și colegii lor din Occident încearcă să șteargă aceste crime, cele mai cumplite, din memoria noastră, să le atenueze, așa cum făceau naziștii în 1945. Și, când se aude un strigăt jalnic din partea statelor baltice, că nu au cerut să fie eliberați în 1945, îmi vine dorința să le spun că dacă nu ar fi existat Armata Roșie victorioasă, dacă nu ar fi existat spiritul și forța marii generații a bunicilor noștri, mai devreme sau mai târziu, le venea rândul, la Salaspils, și copiilor letoni, lituanieni și estonieni.