File de istorie. 1941-1945: Convoaiele nordice (III)

Condițiile pentru trecerea convoiului PQ-18 erau, în multe privințe, similare cu cel precedent; însă, de data aceasta, navele de escortă și toate forțele de sprijin aliate au intrat în luptă cu inamicul. Convoiul a fost atacat de 17 submarine și de peste 330 de avioane. În total, din convoiul PQ-18, 10 transporturi au fost scufundate de aviația germană și 3 transporturi, de submarine. În zona Flotei de Nord sovietice a fost scufundat un singur transport. Flota și aviația germane au primit o ripostă cuvenită – au fost scufundate patru submarine și doborâte 41 de aeronave.

În timpul trecerii convoaielor PQ-18 și QP-18, pierderile din ambele părți au fost mari, dar, a devenit clar că, cu o pază puternică și măsuri de sprijin suficiente, germanii nu vor fi în stare să întrerupă rutele de comunicare din Nord, între Uniunea Sovietică și Marea Britanie. Cu toate acestea, aliații au refuzat, din nou, să trimită convoaie înainte de venirea nopții polare. În octombrie – noiembrie 1942, la sugestia Comandamentului sovietic, a fost testat un sistem de trecere a transporturilor singulare (trecerea “picătură după picătură”). Aliații au considerat că navigația navelor singulare este ineficientă și, ulterior, s-a renunțat la aceasta.

Odată cu debutul nopții polare și a vremii furtunoase de iarnă, circulația convoaielor către Uniunea Sovietică a fost reluată. Primul convoi, de la mijlocul lunii decembrie, a trecut neobservat de inamic. Al doilea a fost atacat de două crucișătoare grele și șase distrugătoare. Nu și-au croit drum spre transporturi. Ambele părți au pierdut câte un distrugător, iar transporturile au trecut fără pierderi.

Bombardamente cu grenade anti-submarin, la intrarea în Golful Kola/ Foto de arhivă

Acest eșec a fost unul dintre motivele pentru care Hitler a decis să-l înlocuiască pe comandantul flotei germane, gross-amiralul E. Raeder, un adept al acțiunilor forțelor mari de suprafață, cu amiralul K. Dönitz, care acorda prioritate forțelor submarine. În ianuarie și februarie 1943, în Nord, au trecut mai multe convoaie puternic escortate. Iar, în perioada februarie-noiembrie 1943, în porturile sovietice nu a ajuns niciun convoi – sindromul PQ-17 era încă prea mare, în pofida faptului că, pe întreaga perioadă de iarnă, convoaiele care mergeau spre Uniunea Sovietică nu au pierdut niciun transport. Este adevărat că convoaiele de întoarcere (QP) au pierdut șase nave, scufundate de submarinele germane, dar, aceasta, din numărul total de 83 de transporturi.

După ce navele britanice au scufundat nava de luptă ”Scharnhorst”, în decembrie 1943, în Marea Barents, Comandamentul german a renunțat să folosească nave de suprafață mari pentru combaterea convoaielor. Intensitatea acțiunilor flotei germane în Atlanticul de Nord a scăzut considerabil. Principalii adversari ai convoaielor nordice au devenit submarinele, numărul acestora crescând. Începând din februarie 1944, Amiralitatea britanică a revenit la formarea unor convoaie mari pentru URSS, cu 1-3 portavioane de escortă și pază. În apărarea convoaielor, proporția navelor care efectuau cercetarea preliminară a crescut. În sistemul de apărare antisubmarină, rolul aviației navale a crescut semnificativ.

În decursul anului 1944, Flota Sovietică de Nord a primit, în contul livrărilor Lend-Lease, 21 de nave de vânătoare mari, 44 de șalupe de torpilare, 31 de vedete de patrulare; din partea SUA – 34 de vase curățitoare de mine, echipate cu drage acustice și electromagnetice și având stații hidroacustice și lansatoare de bombe ”Hedgehog”, ceea ce a schimbat calitativ forțele de deminare ale flotei. În plus, în conformitate cu deciziile Conferinței de la Teheran – pe seama viitoarei împărțiri a flotei italiene – în august 1944, echipajele sovietice au adus în Nord nava de luptă ”Arhanghelsk” (”Royal Sovereign”), nouă distrugătoare de tipul ”Jarki” (tipul ”Richmond”), patru submarine de tipul “Ursula” (“B”) – din Marea Britanie și crucișătorul “Murmansk” (“Milwaukee”) – din SUA.

Inamicul a încercat, în mod repetat, să influențeze comunicațiile exterioare ale aliaților, dar nu a avut prea mult succes. Până la 5 mai, opt convoaie compuse din 275 de transporturi au trecut în ambele sensuri, pierzând doar patru transporturi și două distrugătoare. Pe tot parcursul anului 1944, germanii au scufundat șase transporturi și trei nave de escortă, pierzând 13 submarine.

Convoaiele exterioare au continuat să circule între porturile britanice și cele sovietice, până la 28 mai 1945. Faza finală a campaniei se caracterizează printr-o activitate sporită a submarinelor inamice. Au început să acționeze în zonele în care era aproape imposibil să fie evitate: la apropierea de Golful Kola și în zonele adiacente. În timpul trecerii convoaielor aliate, numărul de submarine inamice în aceste zone creștea la 10–12. Toate acestea au fost modernizate și erau echipate cu dispozitivul „Schnorchel”, care asigură funcționarea motoarelor Diesel și încărcarea bateriilor la adâncimea periscopului; aveau stații radar și hidroacustice mai performante și au primit în dotare torpile acustice, echipate cu un sistem de autoțintire.

Toate acestea forțau Comandamentul Flotei de Nord sovietice să aloce forțe antisubmarine suplimentare pe ruta convoaielor. În total, pentru a asigura securitatea convoaielor exterioare, în 1945, navele flotei au ieșit în larg 108 ori, iar aviația antisubmarină a făcut 607 zboruri de luptă. În timpul escortării convoaielor exterioare, aliații au pierdut cinci transporturi și cinci nave de escortă. Flota de Nord sovietică a pierdut distrugătorul ”Deiatelnîi”, torpilat la 16 ianuarie de un submarin al inamicului.

În 1945, cinci convoaie însumând 136 de transporturi au sosit din Marea Britanie în porturile nordice ale URSS și, același număr de convoaie, însumând 141 de transporturi, au plecat înapoi.

Decembrie 1941. Trecerea convoiului spre URSS. Marinarii britanici, la bordul crucișătorului de escortă ”Sheffield”/ Foto: www.iwm.org.uk/collections/item/object/205140968

Multe pagini eroice au fost înscrise în istoria convoaielor nordice. Escortarea de convoaie a păstrat multe exemple de asistență reciprocă a marinarilor și piloților britanici și sovietici. Mulți dintre ei au fost decorați cu ordinele URSS și ale Marii Britanii. Convoaiele aliate din Arctica au devenit unul dintre cele mai strălucite exemple de interacțiune de luptă a flotelor aliate în al Doilea Război Mondial. O faptă eroică a fost săvârșită de echipajul navei de transportat lemne, „Old Bolșevik”, care făcea parte din convoiul PQ-16. Nava, încărcată cu echipament militar, muniție și benzină, a fost atacată și incendiată de aviația fascistă. Marinarii sovietici au declinat oferta Comandamentului britanic de a trece la alte transporturi. Convoiul a plecat, lăsând nava de transportat lemne în flăcări. Timp de opt ore, echipajul navei, care-și pierduse traseul, a respins atacurile aeronavele inamice, s-a luptat cu apă, cu foc și a ieșit victorios. După ce au îndepărtat defecțiunile, marinarii sovietici au adus marfa, necesară frontului, la Murmansk. Pentru curajul lor, mulți dintre membrii echipajului au fost decorați cu ordine și medalii, iar căpitanul navei, I. Afanasiev și timonierul B. Akazionok au primit titlul de Erou al Uniunii Sovietice.

O parte din echipajul navei sovietice ”Kiev”, scufundate în aprilie 1942 (convoiul QP-10), se întorcea în patrie la bordul transportului britanic ”Impire Byron”. Când nava a fost torpilată de un submarin german, marinarii britanici și sovietici s-au regăsit în aceeași barcă. Acțiunile iscusite ale ofițerului-șef britanic V. Pras și ale medicului navei sovietice A. Leskin le-au salvat viața.

În total, de-a lungul anilor războiului, 40 de convoaie numărând 811 de nave au trecut prin apele arctice către Uniunea Sovietică. Dintre acestea, 58 de transporturi au fost distruse de inamic în timpul trecerii și 33 s-au întors în porturile de plecare. În sens invers, din Uniunea Sovietică în porturile Marii Britanii și ale Islandei, au plecat 35 de convoaie, însumând 715 nave, dintre care 29 de transporturi au fost scufundate în timpul trecerii, iar opt s-au întors înapoi.

Prin urmare, în ambele direcții, în anii de război, în cadrul convoaielor nordice, 1.398 de nave au trecut pe întreaga rută; pierderile s-au ridicat la 87 de nave, dintre care 69 au revenit celui mai tragic an – 1942. Traseul nordic a jucat un rol extrem de important în livrarea de mărfuri strategice pentru URSS, în prima etapă a războiului. Riscul era justificat datorită vitezei de livrare a armelor pe frontul sovietic în perioada cea mai dificilă pentru țară.

Până în iulie 1942, prin convoaiele nordice, în URSS au fost trimise 964 000 tone de arme, materiale și alimente – 61% din toate mărfurile importate din străinătate. Pe ruta nordică au fost livrate 2314 de tancuri, 1550 de tanchete, 1903 de aeronave, etc. Din iulie 1942, până la sfârșitul anului 1943, a început o scădere vizibilă a rolului rutei nordice, ponderea totală a livrărilor către URSS scăzând de la 61% la 16%. Deși, ca și până acum, aproape jumătate din toate armele importate în țară (tancuri, aeronave etc.) au fost livrate de către convoaiele arctice.

În etapa finală a războiului, datorită închiderii treptate a “coridorului iranian”, rolul traseului nordic a crescut din nou. În 1944-1945, peste 2,2 milioane de tone – sau 22% din toate mărfurile – au fost aduse în țară pe acest traseu, iar, per total, în anii de război – 36% din totalul încărcăturilor militare.
           (Din revista ”Russkaia Mîsl”)