Vladimir Cijov: Alegerea aparține europenilor întotdeauna

Vladimir CIJOV, reprezentantul permanent al Rusiei la UE

Articolul preluat din publicația de pe internet, EUobserver

În ultimul timp, în contextul aniversării a 75 de ani de la Marea Victorie în al Doilea Război Mondial, în instituțiile Uniunii Europene de la Bruxelles s-au făcut tot mai des auzite dezbateri referitoare la necesitatea și importanța adevărului istoric. Nu ai avea cum să nu fii de acord cu așa ceva, dacă în spatele paravanului de carton nu s-ar fi ascuns tentative deplasate de a minimaliza rolul Uniunii Sovietice și al popoarelor ei, care au dat pe altarul Victoriei 27 milioane de vieți, de a pune semnul egalității între nazism și comunism și, mai mult, de a acuza URSS că a inițiat această îngrozitoare tragedie a secolului al XX-lea. De aceea, nutresc convingerea că europenii merită să cunoască adevărul adevărat, bazat pe fapte istorice reale, bine documentate, și să aibă dreptul la exercitarea liberului arbitru – fie să rămână victime ale unei nesfârșite spălări pe creier, fie să-și formeze propria părere critică despre cum și de ce este construită lumea modernă. În ianuarie anul curent, președintele Rusiei, Vladimir Putin, a anunțat deschiderea, în țara noastră, a Centrului pentru documente de arhivă referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial, care, fără îndoială, va oferi tuturor persoanelor interesate să înțeleagă procesele istorice posibilitatea de a vedea singure aceste documente, inclusiv în limbile engleză, franceză și germană. Curând, el își va începe activitatea. Deocamdată, însă, valul de minciuni sfruntate, fără precedent, despre țara mea și despre istoria ei, aruncat asupra opiniei publice europene, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la Marea Victorie, m-a determinat să pun mână pe stilou.

Arhitectura relațiilor internaționale, formată în urma rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial, nu a fost de la bun început pe placul partenerilor noștri anglo-saxoni care, înainte ca fumul incendiilor bătăliilor să se risipească, s-au apucat să recroiască, în favoarea lor, echilibrul fragil de forțe din lume. A fost marcat, astfel, sfârșitul spiritului de alianță al puterilor coaliției antihitleriste, călit, în pofida divergențelor și a incompatibilității ideologice a participanților, în lupta comună împotriva ”axei statelor” unite prin ideile de ură față de om.

Discursul rostit atunci, la 5 martie 1946, de fostul premier al Marii Britanii, Winston Churchill, la Westminster College din Fulton, statul Missouri, în baștina președintelui american H. Truman, este considerat ca dată a începutului ”Războiului Rece”. Dar, nu este așa. Această dată a fost precedată de operațiunea ”Inimaginabil”, elaborată de britanici încă din 1945 și care prevedea planurile unui război angajat de SUA și Marea Britanie împotriva URSS, precum și de planul american ”Totality”, creat la indicația personală a lui H. Truman, după bombardamentele nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, în august 1945 și care presupunea lansarea de atacuri nucleare asupra a 17 mari orașe sovietice și centre industriale. Ca o continuare a acestor planuri a apărut și Planul șefului CIA, Allen Dulles , al cărui obiectiv a fost distrugerea URSS prin metode de propagandă, dezbinarea naționalităților și a grupurilor sociale, scindarea morală a populației.

În contextul actual, discursul program al lui Winston Churchill reclamă o reinterpretare și pentru că, după șabloanele trasate de el, se încearcă reconstruirea ordinii mondiale, îndemnându-i pe noii recruți să se opună ”totalitarismului și autoritarismului” și să apere realizările democrației occidentale, de ale cărei roade interzise sunt, încă, privați cetățenii multor țări ale lumii. Despre gustul sângelui și al morții acestor roade știu – și nu din auzite – locuitorii fostei Iugoslavii, ai Irakului, ai Siriei și ai Libiei, îndemnați insistent să adopte aceste valori notorii cu ajutorul bombardamentelor NATO – se pare că, așa, sunt mai bine însușite.

În discursul menționat mai sus, W. Churchill a numit URSS principala sursă de dificultăți internaționale, o teză pe care Occidentul a transferat-o astăzi, cu ușurința obișnuită, pe Rusia. Luăm, de exemplu, campania frenetică de dezinformare lansată în legătură cu reunificarea Crimeii cu Rusia sau inventatul “caz Skripal” sau pseudo-procesul privind cauzele prăbușirii Boeing-ului malaiezian, cursa MH-17, în care vinovatul este ”desemnat” în mod anticipat sau “povești de groază” neconfirmate, în legătură cu presupusa interferență rusă în procesele democratice din SUA sau din Europa. Dar, pilula amară pregătită pentru țara mea ar fi absolut imposibilă de luat dacă nu ar fi fost îndulcită, periodic, de invitația de a “stabili contacte între oameni și de a ocupa, cu drepturi depline, un loc printre națiunile fruntașe ale lumii”. E adevărat, fără a specifica ce loc anume. Totuși, trista experiență din anii ’90 ai secolului al XX-lea nu ne oferă ocazia să ne îndoim de confortul atent mobilat al acestui loc. Pentru aceasta, nu trebuie decât să faci un fleac – să renunți complet la interesele tale naționale. Ei bine, am pășit deja pe această greblă, ascultând naiv asigurările de neextindere a NATO și, după aceea, despre neîndreptarea acesteia împotriva Estului.

În anii ’90 ai secolului al XX-lea, Occidentul colectiv, ca și în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial – când se ocupa de împăcarea agresorului și reorienta cu stăruință mașina de război a lui Hitler împotriva URSS – nu a folosit șansa istorică de a crea un sistem transparent de securitate egală și indivizibilă în Europa și a subminat cel mai important lucru – încredere care era să se înfiripeze în urma unui lung ”Război Rece”. Dimpotrivă, a fost continuată o substituire activă a noțiunilor. În locul dreptului internațional, a fost inventată o “ordine bazată pe reguli”. A fost ignorat avertismentul lui Vladimir Putin, făcut la 10 februarie 2007, la München, cu privire la imposibilitatea existenței modelului mondial unipolar. În schimb, omenirii i-a fost oferit, în locul multipolarității promovate de cele mai mari puteri mondiale, inclusiv membrele BRICS – Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, un surogat și anume conceptul de “multilateralism”.

Negarea existenței unei lumi multipolare, cu jucători egali și responsabili, care își construiesc relațiile pe baza încrederii și a respectării suveranității, îi costă deja scump pe membrii Uniunii Europene. Pe de o parte, UE încearcă să devină unul dintre centrele de putere ale lumii, iar, pe de altă parte, pentru a rămâne fidelă legăturii transatlantice, generează sancțiuni unilaterale care îi distrug propria economie și veniturile multor producători europeni. Apropo, cu greu puteți auzi, aici, în Europa, adevărul precum că Statele Unite, spre deosebire de UE – primul partener comercial al Rusiei, nu au suferit prea mult în urma restricțiilor și sancțiunilor și continuă să investească în economia rusă. Jocul sancțiunilor s-a întors, deja, la statele membre UE ca un “bumerang”, atunci când Washingtonul a pedepsit companiile europene pentru participarea la implementarea proiectului Nord Stream 2, menit să asigure securitatea energetică europeană. Rusia, la rândul ei, este interesată în mod clar în a avea în persoana UE un jucător puternic și independent pe arena internațională, capabil să acționeze, fără a ține cont de ceilalți și să dezvolte o cooperare reciproc avantajoasă în interesul populației statelor membre ale UE. Să-și construiască propriile lor garanții de securitate, bazate pe încredere și nu închiriate de la NATO. Să nu zădărească rănile altora, prin întreaga lume, ci să aibă grijă de vindecarea celor proprii. Să nu se angajeze într-o căutare fără sens a “celei de-a cincea coloane” și a inamicilor externi imaginari. Să oprească imixtiunea în treburile țărilor din lumea a treia, ceea ce duce la o creștere a terorismului și a problemelor de migrație, catastrofale pentru Europa. Pe scurt, să trăiască după agenda proprie și nu după una impusă din afară. Acesta este singura cale, în lumea modernă, pentru a-și recăpăta suveranitatea și valorile pierdute, care, după cum recunosc europenii înșiși, se află într-o criză profundă. În general, aici, Uniunea Europeană, care pretinde, adesea, ca postulatele sale de valori să fie un “model” , are la ce să gândească.

Rusia, la rândul ei, a depășit, nu demult, cu succes, perioada dureroasă a istoriei sale, când îi lipsea încredere în sine; a învățat lecțiile necesare și, de fapt, datorită acestui lucru, a fost în măsură să acționeze, din nou, ca o putere mondială de frunte. De aici decurg și modificările necesare din Constituția Rusiei, care vizează consolidarea garanțiilor sociale și instituției familiei, precum și afirmarea, asemeni multor țări ale lumii, a priorității Legii fundamentale asupra interpretării arbitrare a tratatelor internaționale.

Rusia nu joacă împotriva nimănui pe arena internațională. Țara mea își apără propria suveranitate și propriile interese, construind relații de încredere și respect reciproc cu partenerii. Aceasta este opțiunea noastră, care aduce o contribuție semnificativă la restabilirea securității colective în Europa și în întreaga lume. Ne așteptăm ca UE, ca participant responsabil și important la relațiile internaționale, să facă propria opțiune independentă. Pur și simplu, doar trebuie să transmitem generațiilor următoare de europeni o lume sigură, liberă de amenințarea apariției unor conflicte militare. Cu ocazia aniversării de 75 de ani de la Marea Victorie asupra nazismului, pare extrem de important să reafirmăm această teză. Pentru a face acest lucru, avem nevoie de încredere reciprocă și de cooperare. Alegerea în favoarea unor asemenea valori rămâne întotdeauna la dispoziția fiecărui participant responsabil la relațiile internaționale. Rusia lasă întotdeauna ușile deschise pentru un dialog de la egal la egal.