File de istorie: 1944-1945. Dezvoltarea cooperării sovieto-române, în luptele pentru eliberarea Ungariei (XIX)

La 75 de ani de la eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de sub nazism

În timpul trecerii Tisei și al ofensivei din munți, trupele sovietice și române au interacționat strâns. Artileria și tancurile sovietice susțineau constant acțiunile unităților românești, ceea ce le permitea să îndeplinească misiunile de luptă cu pierderile cât mai mici. Efectul binefăcător al acestei cooperări, pentru Armata Română, a fost relevată, de mai multe ori, de către comandanții formațiunilor române. Astfel, comandantul Diviziei a 3-a de vânători de munte, generalul Leonard Mociulski, în ordinul nr. 29 din 22 octombrie 1944, adresându-se ostașilor diviziei, scria : „Împreună cu diviziile celui de-al 33-lea Corp sovietic, ați participat la luptele pentru Beiuș, Oradea, Tisa, Miskolc, luptându-se, în parteneriatul frățesc de arme cu infanteriștii și artileriștii Corpului 33… În strânsă cooperare cu curajoasa divizie sovietică a colonelului Gorobeț, susținuți de artileria Corpului al 33-lea, ați alungat inamicul din zona Beiuș… După aceea, în strânsă interacțiune cu unitățile eroice aliate ale Diviziei a 78-a a generalului-maior Mihailov și cu Divizia a 337-a a colonelului Gorobeț, ați ajuns la Debrecen, înaintând spre nord… Acum, în luptele pentru Miskolc, obosiți și epuizați de ploi și de noroi, în luptele cu inamicul ați arătat că sunteți demni de Armata Roșie, cea mai curajoasă armată din lume, contribuind la eliberarea celui mai frumos oraș din Ungaria, Miskolc. În ceea ce privește grupul sovietic de legătură și coordonare, nu pot decât să-mi exprim recunoștința pentru acele modalități prietenoase de cooperare, pe care acesta le folosea pe toată perioada acțiunilor comune, în special, pentru activități neobosite, zi și noapte, asigurând un contact strâns cu cel de-al 33-lea Corp sovietic de pușcași.

În încheiere, îmi exprim cea mai sinceră recunoștință și mulțumirile comandamentului celui de-al 33-lea Corp sovietic, condus de vitejii comandanți: generalul Semionov, comandant al Corpului al 33-lea, generalul Similov, comandant-adjunct, generalul Fomin, șef al statului major și colonelul Tihomirov, șef al artileriei, care, de-a lungul întregii perioade de acțiuni comune, acordau o atenție fraternă și camaraderească specială Diviziei a 3-a de vânători de munte, asigurând cea mai strânsă cooperare practică și morală. La trecerea Tisei, adjunctul comandantului Corpului, generalul maior Similov și șeful Statului Major, generalul Fomin ne-au oferit toată asistența și sprijinul posibil, pentru îndeplinirea misiunii dificile de luptă. Cooperarea cu ostașii celui de-al 33-lea Corp sovietic a lăsat o impresie de neșters în memoria noastră…”

Cooperarea s-a desfășurat cu succes și pe flancul drept al frontului, unde opera cea de-a 40-a Armata sovietică, sub comanda generalului-locotenent F. Jmacenko și Armata a 4-a română, subordonată acesteia, formată din opt divizii. La finalizarea eliberării României, Armata a 40-a, împreună cu Armata a 4-a română, au trecut granița cu Ungaria, la 25 octombrie și au dezvoltat o ofensivă în direcția nord-vest. În noiembrie, Armatele a 40-a, a 4-a și a 27-a, din fâșia lor de ofensivă, au lichidat pozițiile întărite ale inamicului de pe malul stâng al Tisei, au trecut râul și au desfășurat o ofensivă în direcția Miskolc. Prin acțiuni viguroase, aceste armate au blocat forțele inamicului și nu i-au oferit posibilitatea de a transfera trupele în zonă Budapestei, împotriva principalei grupări sovietice.

Planul de interacțiune a trupelor sovietice și române, la trecerea Tisei, a fost convenit în detaliu. Cea de-a 4-a Armată română trebuia să imite, într-o serie de locuri, trecerea râului, cu scopul de a sustrage atenția inamicului de la secțiunea Armatei a 40-a, unde se realiza trecerea efectivă a trupelor. Operațiunea a avut succes, Armata a 40-a a reușit să cucerească poziții importante de pe malul drept al Tisei, de la care, ulterior, a fost efectuată ofensiva asupra orașului Miskolc. O serie de formațiuni ale Armatei a 4-a române (diviziile a 11-a, a 3-a, a 9-a de infanterie) au fost transferate în aceste capete de pod, iar, de aici, diviziile românești au lansat o ofensivă de-a lungul râului și au curățat malul drept al acestuia, în fața Armatei sale.

Trupele fascist-hortyste au încercat, în mod repetat, să arunce trupele Armatei a 40-a și ale celei de-a 4-a Armate române în Tisa. De mai multe ori, situația dintr-o secțiune sau din alta devenea critică. Însă, planurile inamicului au fost zădărnicite și ambele Armate și-au continuat ofensiva, eliberând o serie de localități importante.

În continuare, a 40-a Armată sovietică și a 4-a Armată română a participat la lichidarea avanpostului inamicului din zona munților Mátra, la trecerea munților Mátra, Bükk și Hegyala și, la mijlocul lui decembrie, au ieșit la granița maghiaro-cehoslovacă și, apoi, au luat parte la eliberarea Cehoslovaciei. Armata a 4-a română acționa pe flancul drept al Armatei a 40-a, iar, mai spre dreapta, se luptau trupele celui de-a 4-lea Front Ucrainean. Comandantul Frontului, mareșalul Rodion Malinovski, a dat o înaltă apreciere acțiunilor celei de-a 4-a Armate române. În ordinul din 27 decembrie 1944, adresat comandantului Armatei române, se spunea: „Vă mulțumesc dumneavoastră și trupelor celei de-a 4-a Armate române, care sunt subordonate dumneavoastră, pentru acele eforturi în îndeplinirea misiunilor de luptă, pe care armata le-a depus, luptând umăr la umăr cu Armata Roșie. Vă doresc succese și mai mari, în continuare, în distrugerea invadatorilor germani și în asigurarea triumfului cauzei popoarelor iubitoare de libertate”.

Ostașii celei de-a 40-a Armate sovietice și ai celei de-a 4-a Armate române acționau ca prietenii adevărați de luptă; prin eforturile lor comune, rezolvau probleme complexe la traversarea râurilor și eliberarea așezărilor de sub ocupația inamicului. Astfel, la 9 decembrie 1944, prima brigadă de pontoane a celui de-al 2-lea Front Ucrainean, împreună cu o companie românească de geniști, a construit un pod de pontoane peste Tisa, lângă Ereksi. Din cei 622 m din lungimea totală a podului, 492 m au fost puși de către geniștii sovietici, restul, de către cei români. În momentele critice, când era necesar ca unitățile române să fie sprijinite în lupta împotriva forțelor inamice superioare, comandamentul sovietic lua toate măsurile pentru a acorda o asistență rapidă și eficientă. Astfel, la 20 decembrie, în zona Buzita, unitățile Corpului al 6-lea de Armată română au fost susținute de cinci baterii de ”Katiușe”. În luna octombrie, a fost alocat un divizion de ”Katiușe” pentru operațiuni comune cu primul Regiment de artilerie românesc. După cum se menționează în jurnalul de luptă al acestui Regiment, comandantul divizionului sovietic, căpitanul Arefiev, a ajuns personal la postul de comandă al Regimentului, s-a prezentat comandantului și și-a așezat divizionul pe pozițiile de luptă ale regimentului, conform planului de interacțiune dezvoltat.

În timp ce trupele din aripa dreaptă a Frontului finalizau eliberarea regiunilor de nord-est ale Ungariei, trupele din flancul stâng și centrul celui de-al 2-lea Front Ucrainean și ale celui de-al 3-lea Front Ucrainean respingeau contraatacurile furibunde ale inamicului.

În decembrie 1944, comandamentul german a concentrat, în Ungaria, mari forțe de tancuri, cu scopul de a lovi cu un contraatac puternic, de a distruge trupele sovietice din Ungaria și de a-și consolida pozițiile pe flancul sudic al frontul sovieto-german. După cum menționează istoricul german Görlitz, în lucrarea sa “Statul major german”, “Hitler a decis, totuși, să încerce să reia ofensiva în Ardeni și, în același timp, cu scopul de a-și asigura poziția de pe frontul estic, să lanseze o ofensivă în Ungaria, în speranța de a recupera, prin aceasta, câmpurile petroliere românești și, după aceea, de a administra rușilor o lovitură de flanc.“

Comandamentul germano-fascist a transferat în Ungaria majoritatea formațiunilor sale de tancuri. Spre jumătatea lunii decembrie, acesta avea, în Ungaria, 51 de divizii în 2 brigăzi, inclusiv 9 divizii de tancuri, 4 divizii motorizate și o brigadă motorizată; cu toate acestea, numărul formațiunilor mobile au continuat să crească. Dacă, la începutul Operațiunii ”Debrecen”, trupele celor două Fronturi Ucrainene – al 2-lea și al 3-lea se confruntau cu 4 divizii de tancuri și cu cele 3 motorizate, spre sfârșitul lui decembrie 1944, aici, se aflau, deja, 13 divizii de tancuri, 2 divizii motorizate și o brigadă motorizată din totalul de 24 divizii de tancuri, 7 divizii motorizate și 2 brigăzi, situate pe frontul sovieto- german.

Comandamentul hitlerist depunea eforturi disperate pentru a preveni încercuirea grupării sale din zona Budapesta. Creând un ”pumn” de șoc, compus din trei divizii de tancuri (a 3-a, a 6-a și a 8-a), acesta, la data de 21 decembrie, a dat o contralovitură asupra trupelor Armatelor de tancuri a 7-a și a 6-a de gardă, în două direcții convergente – din regiunea Szakalosa spre Sahi și, cu o parte a forțelor, din regiunea Nyemecz spre sud. Cu toate acestea, prin eforturile comune ale Fronturile Ucrainene al 2-lea și al 3-lea, planul inamicului a fost zădărnicit și, la 27 decembrie, a fost finalizată încercuirea grupării budapestane a trupelor inamice, care număra aproximativ 200 000 de oameni. În ianuarie 1945, trupele sovietice au mai respins, cu succes, trei contraatacuri puternice ale forțelor mari de tancuri și ale celor mecanizate ale inamicului, în zona Bicske, între lacurile Velenz și Balaton și în alte locuri, al căror scop era deblocarea grupării de la Budapesta. Dar, inamicul nu a reușit s-o salveze. În urma refuzului de capitulare și a asasinării parlamentarilor sovietici, aceasta a fost distrusă.

(După paginile cărții «В боях за свободу Румынии»/ «În luptele pentru libertatea României» de A.Antosiak, Moscova, 1974, alte surse din arhivele Ministerului rus al Apărării și din cele românești, precum și din presa rusă.)

     (Va urma)