Peskov a răspuns la apelul lui Erdogan de a pleca din Siria
02/03
Putin: Rusia nu intenționează să se războiască cu nimeni
02/03Timp, înapoi! Vyaceslav Samoshkin (XLVII): Cea de a treia revelație a Revoluției Române – ”Teroriștii!”
Timp, înainte! Valentin Kataev
Toată noaptea furtunoasă de 22 spre 23 decembrie 1989, pe deasupra imobilului Agenției noastre, de pe Aleea Alexandru, au trecut, cu un zgomot infernal, venind dinspre Televiziune, trasoare. După miezul nopții, la sediul Biroului au venit, conduși de cineva de la Ambasada noastră, doi corespondenți sovietici acreditați în Bulgaria, de la ziarele ”Trud” și ”Komsomolskaia pravda” – aflând de evenimentele din România, ei s-au grăbit să vină, cu mașina, la București – oraș care a devenit, brusc, ”un punct fierbinte” de pe planetă. Noi toți urmăream ”Revoluția în direct”, datorită Televiziunii Române, care s-a transformat într-un fel de Stat Major al acesteia, difuzând și multe știri false.
Dimineața, împușcăturile din jurul nostru nu s-au potolit. Nimeni din personalul român, în afară de Leonida Gavrilovici, administrator și șofer, nu s-a prezentat la serviciu și era de înțeles – era periculos să ieși afară. La un moment dat, pe la ora 11 fără un sfert, a sunat soneria ușii de la intrare. Domnul Leonida, după ce s-a uitat afară, printr-un geam lateral, vine repede spre mine și spune:
București. Aleea Alexandru, 40. În această vilă construită de arhitectul Ion Mincu, s-a aflat sediul Biroului Agenției de Presă ”Novosti”, între anii 1967 și 1991. Azi, sediul Ambasadei Republicii Moldova în România/ Foto: Facebook
– Nu deschideți!
El m-a oprit la vestiar și ne-am așezat, amândoi, lângă perete. Soneria a continuat să sune, insistent; pe urmă, s-a întrerupt și ne-a asurzit o împușcătură. Apoi, încă una. S-a tras în broasca ușii, au sărit bucăți de geam spart, din partea de sus a ușii care era îmbrăcată în fier forjat sănătos – așa cum și trebuia să fie, pentru ușa din fosta casă pentru oaspeți a lui Malaxa… Însă, în peretele de vizavi au intrat două gloanțe.
Văzând că nu reușește să forțeze pătrunderea înăuntru, umbra oaspetelui necunoscut a dispărut. Domnul Leonida a urmărit, din biroul traducătorilor, prin geam, mișcările acestuia. Îmbrăcat în civil, necunoscutul, intrând în curtea noastră, a fugit spre fundul ei, a sărit pe acoperișul garajului și a dispărut în direcția Institutului ”Constantin Parhon”.
Peste câteva minute, soția mea – care se afla la locuința noastră, adică la etaj – primește un telefon de la Luiza, prietena ei, secretară la Registrul Maritim al URSS, al cărui sediu era situat la o distanță de 30 de metri de noi, pe colțul străzii Rabat cu Aleea Alexandru, care-i spune:
– Lângă Biroul vostru s-a oprit un blindat și întoarce mitraliera spre voi; fugiți, undeva, jos!..
Noi toți, cu copiii, cu corespondenții veniți noaptea, încă nu apucasem să ajungem jos, în subsolul clădirii, când au început canonada și măcelul: cei din blindat au tras o rafală, peste fațada clădirii; ca și cum așteptau o ripostă, după o scurtă pauză, au tras încă una. Dar, riposta nu vine și n-are cum să vină (ne dăm seama, încet-încet, care este treaba), pentru că acel tovarăș, care ar trebui să dea o ripostă, n-a reușit să pătrundă în clădire.
Scenariul era cusut cu ață albă. Un cineva, în civil, dar, cel mai curând, un militar deghizat, a primit un ordin ca, în jurul orei 11:00, să pătrundă în imobilul situat la adresa: Aleea Alexandru, 40, și, de la mansarda clădirii, să deschidă focul. La rândul său, echipajul de pe blindatul Armatei Române primește ordinul (tot de la același ”centru”): să înaintați spre imobilul de pe Aleea Alexandru, către ora 11:00, avem informații că acolo se ascunde un terorist; în cazul în care trage, trageți și voi în el.
Când echipajul blindatului s-a apropiat de imobilul nostru, pe a cărei fațadă sărea în ochi firma ”Agenția de Presă ”Novosti” (URSS)”, s-a văzut că nimeni nu trage. Ca să-l provoace pe ”teroristul” presupus ascuns acolo, soldații au tras o rafală de mitralieră; pe urmă, încă una. Niciun răspuns. Atunci, s-au cărat de-acolo: misiunea a eşuat, datorită unui ghinion avut la pătrunderea ”teroristului”. Și cel care a zădărnicit planul a fost domnul Leonida, administrator, șofer, prietenul și îngerul nostru păzitor, în acele clipe.
Noi toți am mai stat la subsol o vreme și domnul Leonida, fiind gazda acestei părți a sediului (a fost și fochist), ne-a tratat, pe bărbați, cu o palincă din rezerva pe care o avea el, acolo – să ne treacă stresul…
Cu câteva ceasuri înainte, exact același scenariu a avut loc, tot cu implicarea unei instituții sovietice – de data aceasta, blocul de locuințe din Piața Aviatorilor, în care trăiau familiile lucrătorilor Reprezentanței Comerciale a URSS. După cum am aflat eu, pe urmă, de la cunoștințele mele bune și ”participanți” la evenimente, acolo, ”pătrunderea” în clădire a unor civili necunoscuți, dar înarmați, a avut loc încă din timpul nopții. O ”pătrundere” reușită. După care, toți rezidenții sovietici ai blocului – bărbați, femei și copii – au fost rugați să coboare la subsolul clădirii, sub stricta interdicție de a-l părăsi. După aceasta, ”ostașii frontului invizibil” – așa cum pot fi numiți acești oameni-fantomă – au urcat sus și, de la diverse nivele ale clădiri de șase etaje, au deschis focul în direcția Televiziunii. Bineînțeles, blindatele, chiar tancurile n-au întârziat să apară și au început să tragă în clădire, făcând-o zob și incendiind-o. Iar, spre dimineața zilei de 23 decembrie, oaspeții de noapte au dispărut, la fel de misterios cum apăruseră…
În schimb, la sediul nostru, oarecum ”menajat” de militarii români, în afară de rândurile de găuri de pe fațadă și geamul spart al ușii de la intrare, am avut o pagubă și mai serioasă: un glonț, perforând pervazul geamului de la mansardă, a lovit într-un perete, scoțând o bucată din el și a umplut, cu praf alb și abundent, toată încăperea unde se afla aparatura telex care, din cauza prafului, a încetat să funcționeze; va fi curățată și reparată de un specialist, care urma să vină la București peste o lună. În continuare, am transmis materialele, la Moscova, prin telefon. Mai târziu, am găsit și glonțul vidia, care nu s-a deformat deloc și pe care îl păstrez, până în zilele noastre, ca un suvenir al Revoluției. La aparatura telex lucra soția mea…
Ciudățenii cu ”teroriști”, pe de o parte și cu militarii din Armata Română, pe de altă parte, am observat și în zilele următoare. De exemplu, la 24 decembrie, venind dinspre Bulevardul Aviatorilor spre Televiziune, am fost oprit, împreună cu oamenii care circulau prin zonă, de împușcăturile care s-au auzit dinspre o vilă, situată în fundul unui teren mare și gol care dădea spre bulevard. Noi toți ne-am culcat, repede, pe zăpada proaspăt căzută, de-a lungul soclului de beton al gardului. În câteva minute, pe teren au apărut soldați, în uniforma lor verde, care, din poziția culcat, au început să tragă în direcția vilei, neîncercând încercuirea acesteia și pătrunderea înăuntrul imobilului, pentru a-l anihila pe ”terorist” – ceea ce ar fi părut firesc. Nu! După un schimb de focuri, timp de 10 minute, văzând că trăgătorul din vilă nu mai răspunde, soldații s-au ridicat și au plecat.
Peste câteva luni, am avut ocazia să vorbesc cu o fată care, în zilele Revoluției, făcea serviciul de armată chiar la București. I-am descris acest episod cu vila, ”teroristul” și soldații și am întrebat-o:
– De ce soldații au fost atât de pasivi, atât de grijulii față de “teroristul” din vilă, de ce n-au încercat să pătrundă înăuntru – cu ajutorul fumigenelor, cu grenade – pentru a-l anihila pe bandit?
– Așa era ordinul…
– Taci din gură! – am auzit, din camera de alături, vocea gravă a unchiului fetei și prietenul meu, care s-a făcut, după Revoluție, unul dintre demnitarii noii puterii.
Despre un alt caz, de același gen, legat de ”teroriști”, mi-a povestit, câțiva ani mai târziu, un meseriaș român cu care m-am împrietenit atunci când el m-a ajutat la repararea și zugrăvirea apartamentului meu. Să-l numim Sandu N. Înainte de Revoluție, el a lucrat la Securitate, în departamentul tehnic, dar, uneori, a participat la unele operațiuni speciale, care pretindeau îndemânările lui profesionale. În zilele Revoluției, el a primit ordin să se ducă la unul dintre apartamentele conspirative ale securității, să se culce pe balcon și, la ora cutare, să înceapă să tragă în țeava pentru scurgerea apei – și atât. A primit în dotare și pistol. Iată cum, atât de simplu, nea Sandu, tată al unui copil, a fost transformat în ”terorist”. Dar, ordinul este ordin. A făcut ceea ce i s-a cerut – a venit, s-a culcat pe balcon, a tras în țeava pentru scurgerea apei cât i-a permis muniția. Bineînțeles, a venit un blindat, care a început să tragă în direcția balconului. Domnul Sandu a rămas teafăr, dar nimeni, ca și în cazul precedent, nu a încercat să năvălească peste el, în apartamentul conspirativ, ca să-l anihileze sau să-l aresteze. Dar, jocul era periculos, tirurile de la un blindat puteau să omoare, cu un glonț rătăcit sau ricoșat, pe cineva dintre locuitorii blocului – oare, nu așa au fost uciși oameni nevinovați, în perioada de după 22 decembrie?…
O altă ciudățenie: acei câțiva ”teroriști” care, se știe, au fost arestați de oameni sau care au nimerit, fiind răniți, la spital, dispăreau, pe urmă, în mod misterios. De ce? Pentru că au participat la spectacolul intitulat ”Teroriștii”, în mod ”oficial”, primind ordin și distribuția de la cei care au pus în scenă acest spectacol…
Însă seria provocărilor împotriva instituțiilor sovietice, în acea zi de 23 decembrie, nu a încetat. Impresia mea era că cineva vroia cu tot dinadinsul să provoace introducerea trupelor sovietice în România. În ajutorul Revoluției Române care se luptă cu ”teroriștii”, partizanii lui Ceaușescu? Semnificația acestor provocări s-a dovedit mult mai nuanțată și o vom analiza mai târziu, iar acum vedem ce s-a întâmplat în continuare.
În urma atacului asupra agenției noastre, am sunat la Ambasada sovietică și am informat-o despre cele întâmplate. Mi s-a răspuns să stăm pe loc și să așteptăm dispoziții ulterioare. Peste o ora, am primit telefon de acolo și mi s-a spus să-mi pregătesc familia pentru evacuare: ”Să fiți pregătiți cu bagajele, vă mai anunțăm noi!”
La ora 18:30, primesc telefon: ”Veniți la Ambasada cu familia și bagajele!”. Afară se întunecase și tot se trăgea. ”Volga” mea ne aștepta, fiind parcată la doi pași de poartă. La început, eu am băgat repede bagajele în mașină și le-am dat semnalul soției care aștepta la vestiar să fugă cu copiii spre mașină.
Clădirea Ambasadei era plină ochi de femei și copii, iar, în curte, eram ambarcați în autobuzul Ambasadei, cu numărul de înmatriculare ”CD-156”. Am ținut să-mi conduc familia la gară. În autobuz, mai era viceconsulul care trebuia să-i însoțească pe cei evacuați, până la Moscova. Însă evacuarea familiilor sovietice, în acea seară, nu a reușit, fiind sabotată. În momentul în care autocarul nostru s-a oprit lângă intrarea la gară, de pe Calea Griviței, am auzit dinspre gară împușcăturile. Spre autobuz s-a apropiat în trombă un militar care, gesticulând energic, i-a explicat șoferului că la gară e periculos, sunt teroriști care trag ”de pe acoperiș” și trebuie ca noi să ne întoarcem la Ambasadă. Autobuzul a luat-o brusc la stângă și ne-am întors la Ambasadă. În curând, în sala de recepții, au fost puse saltele – toate familiile au înnoptat acolo. Evacuarea a fost amânată cu 24 de ore, iar eu m-am întors la Birou, care părea a rămâne în zona de război…
(Va urma)
Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XVI): La Marin Preda, în vara fierbinte 1975
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XVIII): ”Caii poștali ai progresului”
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XIX): Lumina vine dinspre Moldova
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XX): O încercare de schimbare
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXI): Deschizând un capitol nou
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXII): Bucureștiul mă ia în brațe
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIV): În Deltă, în refugiu
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXV): Brejnev întră în horă
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVI): Primele semne de dezamăgire
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVII): Invitație la istorie. În loc de Poveste de Crăciun
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVIII): Între laminor și Cehov
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIX): La Breaza, cu vedere spre Bucegi
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXX): Pe traseele dunărene
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXI): Departe de București
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXII): O șansă pierdută?
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIII): Arta traducerii
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIV): Mădălina și covorul
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXV): Cum a supraviețuit romanța rusească țigănească
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVI): Chilieni, ajutați de români
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVII): Ultimul bolșevic
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVIII): Logica bolșevică
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIX): În vizită la ”patriarh”
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLIII): În soarta mea de ziarist
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLIV): Revelațiile Revoluției Române
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLV): Revelațiile Revoluției Române
Timp înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLVI): Revelațiile Revoluției Române
