Kosaciov: Nu forța îi lipsește Europei, ci independența

La Conferința pentru securitate de la München, înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri internaționale, Josep Borell, a făcut câteva aprecieri critice la adresa potențialului de politică externă al UE: adică, nu trebuie să-ți exprimi îngrijorarea, zilnic, trebuie și să faci ceva, să acționezi.

În principiu, aceste vorbe nu ar fi trebuit să trezească nemulțumire, dacă noi – adică UE și Rusia – am fi înțeles, prin acțiuni, același lucru: independența și capacitatea de a contribui la rezolvarea problemelor comune. Se pare, însă, că, la Bruxelles, capacitatea de a acționa înseamnă altceva – Borell a precizat că ”Europa ar trebui să învețe să vorbească în limbajul forței și să dezvolte apetit pentru forță”, scrie senatorul rus Konstantin Kosaciov, pe pagina sa de Facebook.

Într-adevăr, uneori este nevoie de forță și determinare. Spre exemplu, în 2014, când țările UE și-au asumat rolul de garant al acordurilor dintre puterea și opoziția de la Kiev, după care au dat înapoi, mod rușinos, lăsând loc pentru organizarea loviturii de stat constituționale și a războiului civil care i-a urmat. Acolo ar fi fost nevoie de fermitate, ceea ce ar fi salvat 13.000 de vieți în Ucraina.

Cu mai multă determinare trebuia acționat și atunci când SUA s-au retras, în mod unilateral, din două importante acorduri – cel privind programul nuclear iranian și INF (Tratatul privind reducerea rachetelor cu rază medie și mai scurtă de acțiune, n.r.). În ambele situații, europenii fie au bâlbâit ceva incoerent, fie au ridicat din umeri: asta e, Washingtonul ne-a convins. În sfârșit, de intransigență ar fi fost nevoie și când SUA au blocat realizarea unui proiect extrem de important pentru Europa – Nord Stream-2. Iar, aici, este totala neputință a diplomației europene.

Ceea ce nu înseamnă că, atunci când trebuie să respecte strict ce spun SUA, Bruxellesul nu uită de limbajul forței. Dimpotrivă – în privința Moscovei, nu se mai folosește, de mult, alt limbaj. Numai sancțiuni și amenințări, cu excepția replicilor anumitor politicieni. Dar, cel puțin aparent, aici ar fi fost nevoie de un pic de flexibilitate, de abilitatea de a găsi soluții și, în general, de capacitatea de a întreține un dialog. Dar nu, în acest caz, UE se laudă cu determinarea ei, cu unitatea și gândirea la unison, cu lipsa dorinței de a merge la compromis.

Tocmai de aceea, Uniunea Europeană are nevoie nu atât de forță, cât de independență. Dar, atâta timp cât ea va fi în umbra ”fratelui mai mare” – care aplică, deja, sancțiuni împotriva partenerilor lui europeni – forța ei va funcționa nu atât pentru Europa și bunăstarea ei, cât pentru interesele Washingtonului.