File de istorie: Disputa pentru Locurile Sfinte din Palestina, adevărata cauză a războiului Crimeii (VI)

Motivul războiului din Crimeea a fost dorința Vaticanului de a obține controlul asupra Locurilor Sfinte din Palestina. Iată despre ce vorbesc documentele de arhivă, recent descoperite.
Mihail IAKUȘEV, consilier al Departamentului Orientului Mijlociu și Africii de Nord al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei, a publicat, în presa rusă, articolul “Patriarhia Ierusalimului și Lucrurile Sfinte Palestinei, în atenția politicii externe a Rusiei în ajunul Războiului Crimeii”. Vă oferim, spre lecturare, acest articol, cu unele prescurtări.

După ce s-a convins că este imposibil să-l înduplece pe sultan – prin corespondență diplomatică – să-și îndeplinească obligațiile asumate, Împăratul Nikolai I a decis să întreprindă măsuri energice. La inițiativa contelui Nesselrode (ministru de externe – n.r.), țarul a recurs la utilizarea metodelor de diplomație militară: au fost alertate Corpurile de Armată 5 și, pe urmă, 4, din Basarabia. Din decembrie 1852, au început pregătirile pentru plecarea personalului ambasadei, de urgență, la Constantinopol. Împăratul Nikolai I l-a numit, personal, pe principele Aleksandr Menșikov ca șef al acestei misiuni, al cărui obiectiv era “aranjarea” finală a cazului Sfintelor Locuri.

Chiar înainte de a fi trimis ambasada, Împăratul a încercat să atragă, de partea sa, Anglia, fapt pentru care, a intrat în negocieri personale, de trei ori, la Sankt-Petersburg (ianuarie-februarie 1853), cu ambasadorul britanic în Rusia, Sir Hamilton Seymour. În cel mai bun caz, țarul conta pe consimțământul Londrei de a sprijini Sankt-Petersburgul în această problemă, împotriva axei Paris – Constantinopol care s-a conturat; în cel mai rău caz – pe neutralitatea Albionului. Londra a preferat, mai întâi, să se abțină de la răspuns și, după o lună, a optat în favoarea Parisului (și, respectiv, a Constantinopolului), fără a informa Petersburgul despre decizia sa.

În ajunul expedierii lui A. Menșikov, cancelarul de stat K. Nesselrode a reiterat ambasadorului britanic Seymour că, în actuala criză, care poate fi, încă, soluționată prin negocieri, diplomația rusă trebuia să își consolideze pașii printr-o demostrație de forță. Acest lucru, potrivit contelui Nesselrode, a fost cauzat de “nevoia ca Poarta să-și îndeplinească strict obligațiile, referitor la Biserica Greacă și la Împărat”. Unicul scop al acestor eforturi – să fie anunțată reglementarea cazului Locurilor Sfinte.

Dacă apelăm la sursa primară – fondul de documente “Cancelaria MAE”, putem găsi un set întreg de manuscrise, în limba franceză, referitoare la “Misiunea lui Menșikov” (“La Mission de Menchikow”), cu instrucțiuni detaliate – generale și secrete, care reglementau, în mod amănunțit, toate detaliile diplomatice, toți pașii diplomatici ai ambasadorului extraordinar rus, chiar și ceea ce trebuia spus într-o discuție cu un nobil otoman sau cu altul, începând cu sultanul însuși.

Pe drumul dinspre Sankt-Petersburg, prințul Menșikov s-a oprit la Chișinău, pentru a inspecta Corpul 5 de armată; apoi, luându-l cu el pe șeful Statului Major al Flotei Mării Negre, viceamiralul Kornilov și pe șeful Statului Major al Corpului 5 de armată, generalul major Nepokoicitski (pentru însoțire și întreținerea comunicării operaționale cu unitățile de armată, cu Flota Maritimă și cu Sankt-Petersburg), s-a îndreptat spre Odessa și Sevastopol și, de acolo, pe calea mării – către Constantinopol.

Scopul misiunii lui Menșikov a fost rezolvarea a două chestiuni cu privire la problema Locurilor Sfinte. În primul rând, să negocieze restabilirea status quo-ului, consacrată de firmanul acordat grecilor. În același timp, pentru a nu pune Poarta într-o poziție dificilă în raport cu Franța, similară cu cea în care Poarta s-a văzut în relația cu Rusia, Sankt-Petersburgul a decis să nu insiste categoric asupra privării catolicilor de privilegiile pe care le-au câștigat recent. Dacă era imposibil să fie anulate unele sau altele dintre concesiile făcute catolicilor – se credea, la Sankt-Petersburg – Poarta ar trebui să le declare, oficial, cel puțin, în așa fel, încât să nu le dea aspectul triumfului Bisericii Catolice asupra Bisericii Ortodoxe și, de asemenea, să restabilească unele “recompense legale” pentru echilibru – care a fost încălcat, în detrimentul religiei ortodoxe.

În al doilea rând, să se elaboreze, pornind de la acest nou acord, un act formal, care să satisfacă Rusia afectată în demnitatea sa, pentru tot ceea ce s-a întâmplat și care să garanteze păstrarea drepturilor Ortodoxiei și inadmisibilitatea de a se îngrădi, de acum înainte, interesele sale. În acest scop, ambasadorul a fost însărcinat să convingă Poarta să încheie orice convenție (seneda) separată (deschisă sau secretă), care ar avea puterea unui tratat și ar asigura status quo-ul Bisericii Ortodoxe din Palestina.

În plus, în cazul în care sultanul ar avea nevoie de garanții împotriva amenințărilor din partea cabinetului francez, prințul Menșikov avea instrucțiuni pentru a-l invita să semneze o alianță defensivă secretă, care să nu impună alte obligații Turciei, care să depășească cadrul seneda.

În cazul în care cererile înaintate de Rusia ar fi fost respinse, ambasadorului i se cerea să prezinte “ultimele condiții” (ultimatum), dându-i Porții trei zile de reflecție, după care, să părăsească Constantinopolul, cu întregul personal al misiunii ruse.

La început, misiunea prințului Menșikov a fost încununată de succes. La insistențele din Sankt-Petersburg, sultanul l-a înlăturat, din postul de ministru de externe, pe Fuad Pașa, cu care ambasadorul rus nici nu s-a încumetat să aibă o întâlnire de protocol. În locul noului Reis-Effendi (ministru de externe – n.r.), sultanul Abdul Mejid l-a numit pe Rifaat Pașa, care se distingea prin opinii moderate. După ce a ținut cont de sugestiile ambasadorului imperial, sultanul a rezolvat rapid problema Locurilor Sfinte, în favoarea Rusiei, acordând Bisericii Ortodoxe, în aprilie 1853, toate privilegiile cerute de prințul Menshikov și aprobate prin două firmane speciale (întocmite aproape ad literam, în conformitate cu instrucțiunile cancelarului – n. autorului). Cu toate acestea, conținutul lor nu încălca nici obligațiile lui Abdul Majid față de Paris și ambele documente au fost primite, fără obiecții din partea francezilor.

Primul document vorbea despre necesitatea de a “completa” îndeplinirea firmanului încălcat din 1852, care, de fapt, anula toate concesiunile ulterioare primite de francezi. În cel de-al doilea, Abdul Majid poruncea ca cupola să fie reparată pe socoteala Porții, sub “cea mai înaltă protecție juridică. În cazul schimbării formei sale actuale, Patriarhul de la Ierusalim era autorizat să prezinte obiecțiile privind inadmisibilitatea acestui lucru.”

După ce a primit firmanele, ambasadorului rus nu-i rămânea decât să perfecteze un act de “voința sultanului”, prin încheierea unui sened “cu privire la afacerile religioase”, în care drepturile Rusiei de a patrona populația ortodoxă a Imperiului Otoman ar fi consacrate mai clar și mai specific decât în tratatele anterioare, în speță, în Pacea de la Kuchuk-Kaynardzhi, precum și de a exclude, în viitor, emiterea de noi firmane, care ar putea știrbi, câtuși de puțin, drepturile și privilegiile Bisericii Ortodoxe. Însă, în acest moment al negocierilor, o surpriză neplăcută îl aștepta pe ambasadorul rus: Poarta și-a anunțat, ferm și hotărât, refuzul de a încheia convenția (seneda) propusă. În ciuda concesiilor făcute de prințul Menșikov, Poarta, sub presiunea noilor ambasadori sosiți, în ajun, la Constantinopol – englezul Lord Redcliffe (Stratford Canning) și francezul Edmond de Lacour, nu a fost de acord să semneze nici o senedă și nici un proiect de notă – propus, în schimbul convenției, de către Sankt-Petersburg. Încercările ambasadorului rus, de a-l convinge pe sultan să accepte ultimele condiții, chiar până la extinderea termenului ultimatumului, nu au avut succes. După ce a pierdut orice speranță de soluționare a problemei, la 21 mai 1853, “Ambasadorul Imperial Extraordinar Rus, General-Adjutant Prințul Menșikov, a părăsit Constantinopolul, împreună cu toți membrii misiunii sale.”

În urma acestui fapt, încurajată de apariția escadrilei anglo-franceze, în apropiere de Dardanele, Poarta a respins ultimatumul Sankt-Petersburgului. Atunci, trupele rusești au ocupat Principatele Dunărene – Moldova și Țara Românească.

Relațiile agravate dintre Rusia și Imperiul Otoman, la acea vreme, erau aproape soluționate prin acțiunile conciliante ale puterilor europene: la 31 iulie 1853, reprezentanții Marii Britanii, Franței, Prusiei și Austriei au adoptat, la Viena, o notă, combinând părți din proiectele propuse de Sankt-Petersburg și Constantinopol. Guvernul rus a acceptat nota de la Viena, cu condiția să nu se efectueze modificări în aceasta. Cu toate acestea, Poarta a cerut introducerea unor modificări, în notă.

Rezultatul pașnic a fost îngreunat, și mai mult, de faptul că nota memorială a contelui Nesselrode, transmisă guvernelor străine, în această privință, a fost înțeleasă în Occident ca o confirmare a pretențiilor și a planurilor ostile din partea Rusiei. Negocierile Împăratului Nikolai I cu Împăratul austriac Franz Joseph, de la Olmütz (26–28 septembrie 1853) și cu regele prusac Frederic William IV, de la Varșovia (3 octombrie 1853), nu au îmbunătățit situația politică. Planul de reconciliere adoptat la Olmütz a fost respins de Franța și Marea Britanie. La sfârșitul lunii septembrie, au fost rupte relațiile diplomatice dintre Rusia și Turcia, după ce, la 28 septembrie 1853, Petersburgul a respins ultimatumul Constantinopolului, de a se retrage din Principatele Dunărene. La 4 octombrie 1853, Imperiul Otoman, obținând sprijinul Marii Britanii și al Franței, a declarat război Rusiei.
                                                                                                                            (Va urma)