File de istorie: Disputa pentru Locurile Sfinte din Palestina, adevărata cauză a războiului Crimeii (V)

Motivul războiului din Crimeea a fost dorința Vaticanului de a obține controlul asupra Locurilor Sfinte din Palestina. Iată despre ce vorbesc documentele de arhivă, recent descoperite.

Mihail IAKUȘEV, consilier al Departamentului Orientului Mijlociu și Africii de Nord al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei, a publicat, în presa rusă, articolul “Patriarhia Ierusalimului și Lucrurile Sfinte Palestinei, în atenția politicii externe a Rusiei în ajunul Războiului Crimeii”. Vă oferim, spre lecturare, acest articol, cu unele prescurtări.

La primele știri privind apropierea flotei franceze din Marea Mediterană, la Constantinopol, a început, imediat, să se vorbească despre posibilitatea de a satisface pretențiile francezilor. Pentru a-și elabora linia tactică și strategică, Poarta a organizat o serie de ședințe ale cabinetului de miniștri, în cadrul cărora șeful departamentului de afaceri externe, Fuad Effendi, pleda pentru o alianță cu Franța, în interesul soluționării numeroaselor probleme politice interne din Principatele Dunărene, din Muntenegru și din Levant. Chemându-și colegii, pentru noi concesii în favoarea împăratului francez, Napoleon al III-lea, Reis Effendi încerca să demonstreze că numai în acest fel ar putea fi evitată amenințarea invaziei Franței în Siria cuprinsă de tulburări. Principalul avantaj al unei astfel de alianțe, pentru Turcia, ar deveni activarea dezbinării între greci și Rusia, precum și o subminare, o dată pentru totdeauna, a influenței “Marelui Imperiu de Nord” asupra celor zece milioane de populație ortodoxă locală din provinciile otomane. Chiar marele vizir s-a folosit de evenimentele din Muntenegru și de zvonurile cu privire la implicarea St. Petersburgului în răscoala anti-turcă a muntenegrenilor, pentru a-l îndemna pe sultanul Abdul Mejid să facă alegerea finală în favoarea Franței, împotriva Rusiei.

La începutul lunii decembrie 1852, Poarta a anunțat o poruncă supremă a sultanului – iradea – conform căreia cheia ușilor mari ale Bisericii Nașterii Domnului din Betleem trebuia luată de la greci și transferată catolicilor, iar, “cadoul său”, noua Stea de Argint (primită din Franța, în locul celei furate și dispărute – n.r.), “repusă la vechiul loc”. Pentru a executa iradea și pentru a-l ajuta pe Afif Bey, care se afla, încă, la Ierusalim, a fost numit încă un comisar, un oficial obscur – Asfir Effendi. Dotat cu scrisorile vizirului, instrucțiunile corespunzătoare însoțitoare și cu o cutie, conținând Steaua, la 7/19 decembrie 1852, el a ajuns la Ierusalim.

Porunca supremă a fost susținută de puterea deplină a mașinii ideologice a Porții. Chiar în ajunul publicării iradelei, în ziarele otomane au apărut multe materiale cu orientare anti-rusă. De ce nu a fost acuzată Rusia! De împiedicarea întăririi relațiilor de bună vecinătate cu noul proclamat Imperiu Francez, de amestecul în treburile interne interconfesionale ale Imperiului Otoman, precum și de provocarea și susținerea revoltei anti-turce în Muntenegru. Ziarele franceze și, apoi, alte ziare vest-europene, au început să vorbească la unison cu presa turcă, închizând ochii, în același timp, asupra suprimării brutale a răscoalelor și a protestelor anti-otomane ale creștinilor din provinciile Imperiului Otoman.

Însărcinatul cu afaceri, A.P. Ozerov, i-a dat sfat Patriarhului Ecumenic Gherman și consulul general, K.M.Bazili, i-a dat sfat Patriarhului Ierusalimului, chiar a doua zi după sosirea emisarului Asfir-effendi. Urmând aceste sfaturi, o delegație reprezentativă a clerului grec, condusă de Patriarhul Kirill, a vizitat casa lui Afif Bey (primul emisar al sultanului, trimis la Ierusalim – n.r.). Grecii au exprimat un protest puternic în fața celor doi emisari, cu privire la decizia Porții, care contravine sensului hatișerifului. K.M.Bazili a trimis, de asemenea, un protest oficial, în numele său, către guvernatorul Ierusalimului, Hafiz Pașa și mullahul orașului.

Potrivit K.M.Bazili, în ciuda obiecțiilor energice ale comunității ortodoxe, guvernatorul Hafiz Pașa a convocat o ședință a Mejlisului, pentru a anunța public scrisorile vizirului, împreună cu iradelele sultanului Abdul Mejid. La porunca supremă, cele trei chei ale Bisericii Nașterii Domnului din Betleem se predau Patriarhului Latin; grecii și armenii au primit permisiunea de a săvârși slujbe, pe rând, în Peștera funerară a Maicii Domnului (Mormântul Maicii Domnului) din Ghetsimani, în aceeași zi, în timp ce catolicii primeau dreptul de a-și săvârși mesa a doua zi, fără prezența altor confesiuni. În plus, a fost anunțată viitoarea ceremonie de punere a “darului sultanului”, Steaua de argint.
La sfârșitul ședinței de Consiliu, guvernatorul, mullahul, doi comisari, funcționari locali și membrii Mejlis-ului, fără să-i spună nimic Patriarhului Kirill, au mers imediat la Betleem. Din mănăstirea latină, adiacentă Bisericii Nașterii Domnului, prin ușa interioară, turcii, însoțiți doar de consulul francez, au pătruns în peștera aflată sub altarul ortodox al bisericii. Odată ajuns în grotă, emisarul Constantinopolului a scos Steaua din cutia (sigilată cu sigiliul Ministerului Turc de Externe) și a pus-o în locul celei luate (de către catolici – n.r.).

După aceasta, urcând din peșteră spre altarul grecesc, Pașa a poruncit să fie adus, la el, episcopul grec, pentru a-i lua cheile. Dar, în zadar au bătut paznicii lui la ușa mănăstirii grecești alăturate: grecul era cunoscut pentru caracterul său încăpățânat și nu a răspuns bătăilor la ușă . Atunci, s-a decis să se folosească ceară, pentru a lua mulaje de la încuietori – atât de la cele două uși interioare (nordică și sudică) ale peșterii Nașterii Domnului, care erau, de obicei, deschise, cât și de la ușile mari exterioare ale bisericii, care se deschideau doar cu ocazia unor sărbători mari în lăcașul sfânt.

A doua zi, cheile duplicat au fost făcute și înmânate Patriarhului Latin, Valerga, care, cu această ocazie, a intenționat să intre în Biserica din Betleem, în mod solemn, printr-o poartă mare. Indignat, Patriarhul Kirill a transmis, prin intermediul unui membru influent al Mejlis-ului, o nota oficială de protest către Hafiz Pașa și Afif Bey, subliniind inadmisibilitatea schimbării sensului executării scrisorilor vizirului. Patriarhul a continuat, de asemenea, protestele verbale, declarând că nu va permite stăpânirea comună, împreună cu catolicii, a bisericii din Betleem.
Între timp, emisarul Afif Bey a mai ținut o ședință a Mejlisului, la Capela Înălțării de pe Muntele Măslinilor (în Capelă se află Sfânta Piatră, pe care este imprimată talpa Mântuitorului; este, de asemenea, o moschee pentru musulmani), unde a anunțat public că grecii își pot săvârși slujbele “sub cupola Înălțării, după latini, iar armenii pot intra în interior doar după greci, dar fără dreptul de a săvârși liturghii în interior“.

După această ultimă procedură, prescrisă lui prin scrisorile vizirului Porții, emisarul a considerat că misiunea sa la Ierusalim, timp de patru luni, a fost îndeplinită în totalitate.

Se știa că o parte din clerul musulman din Ierusalim își exprima nemulțumirea față de comportamentul arogant al catolicilor și al consulilor francezi, care, își declarau, în mod deschis, pretențiile asupra tuturor Locurilor Sfinte ale Palestinei. În cadrul unei întâlniri private, Afif Bey i-a mințit pe oficialii din Ierusalim că “Patriarhul grec a fost complet satisfăcut de tot ceea ce s-a făcut în Ierusalim”.

Cu toate acestea, înainte de plecarea pripită de la Ierusalim, Afif Bey i-a cerut guvernatorului Hafiz Pașa să ia măsuri adecvate, pentru a preveni inovațiile catolice în Biserica din Betleem. Când, la 25 decembrie 1852, de Crăciunul catolic, Patriarhul Valerga a încercat să-și facă intrarea solemnă în Biserica Nașterii Domnului, prin poarta principală, cu rugăciuni și cântări în latină și agățând decorații catolice pe colonada interioară a catedralei, în calea lor au apărut guvernatorul Ierusalimului și șeful poliției orașului. Procesiunea catolică, nemulțumită, a fost forțată să treacă, în tăcere, prin ușa laterală a bisericii ortodoxe, până la mănăstirea sa latină.

Patriarhul Kirill a amenințat că nu va accepta această încălcare flagrantă a celei mai înalte porunci a sultanului; apoi, a navigat, de la Jaffa la Constantinopol, pentru a protesta în fața Porții. Pe drumul către capitală, Întâistătătorul Bisericii din Ierusalim a decis să facă o scurtă oprire la casa consulului general rus, K.M.Bazili.

Poarta a încercat, din răsputeri, să prezinte cazul Locurilor Sfinte ca fiind rezolvat cu succes. Însă, reacția Parisului și cea a Sankt-Petersburgului s-au schimbat exact invers. Vaticanul a prezentat aceasta ca fiind victoria catolicismului asupra ortodoxiei, iar Parisul, ca victoria celui mai “creștin” împărat, Napoleon al III-lea, asupra Împăratului rus. Nikolai I a considerat concesiunile Constantinopolului ca fiind “contrare sensului” hatișerifului emis de sultan și promisiunii solemne pe care i-a dat-o, personal, sultanul și, prin urmare, ofensatoare pentru Biserica Ortodoxă a Rusiei. O părere similară a fost împărtășită de Întâistătătorii Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Noul ales Patriarh al Constantinopolului, Gherman, a făcut apel la Sfântul Sinod guvernator, cu o cerere insistentă de ajutor din partea împăratului rus Nikolai I pentru co-religionarii săi.

În perioada decembrie 1852-ianuarie 1853, Sankt-Petersburgul a ținut o lungă pauză în comunicarea cu Seraiul și cu Poarta. Însărcinatul cu afaceri, A. P. Ozerov, îi scria vice-ministrului de externe, L.G. Seniavin: “Tăcerea amenințătoare a Sankt-Petersburgului produce o mare spaimă asupra turcilor…”. Pe de altă parte, Sankt-Petersburgul a intensificat contactele diplomatice cu Parisul și cu Londra, încercând activ că ele să-și clarifice poziția cu privire la Locurile Sfinte.
      (Va urma)