File de istorie: 1944. Eliberarea regiunilor din vestul și nord-vestul României (IX). La 75 de ani de la eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de sub nazism

Odată cu îndeplinirea sarcinilor operațiunii Iași-Сhișhinău, Fronturile al 2-lea și al 3-lea Ucrainene au început să efectueze, fără pauză, o nouă operațiune al cărei scop a fost finalizarea eliberării României de sub invadatorii naziști. Cartierul General al Comandamentului Suprem a dat ordin, printr-o directivă din 29 august, trupelor de aripă stânga ale celui de-al 2-lea Front Ucrainean (armatele a 27-a, a 53-a și cea de-a 6-a de tancuri), care acționau pe direcția principală, să-și dezvolte ofensiva spre Slatina, Turnu-Severin și să ajungă la granițele româno-bulgară și româno-iugoslavă. Trupele din flancul drept al Frontului (armatele a 40-a, a 7-a de gardă și grupul mecanizat și de cavalerie al generalului S.Gorșkov) au primit ordin să depășească Carpații Orientali și, până la jumătatea lunii septembrie, să iasă pe hotarul Bistrița-Cluj-Aiud-Sibiu; în continuare, să lovească în direcția Satu-Mare, pentru a ajuta trupele Frontului al 4-lea Ucrainean, în depășirea Carpaților și în ieșirea în regiunea Ujgorod – Mukacevo. Cel de-al 3-lea Front Ucrainean a primit sarcina de a trece Dunărea, de a elibera Dobrogea de Nord și de a ieși la granița româno-bulgară în zona ofensivei Frontului.

Armata Sovietică îndeplinea sarcinile pentru a finaliza eliberarea României în noile condiții, când România a semnat, oficial, Acordul de Armistițiu, iar Armata Română a întors armele împotriva naziștilor și a trecut în subordinea operațională a Comandamentului sovietic.

Conform Acordului de Armistițiu, România s-a angajat să ofere cel puțin douăsprezece divizii care să participe la războiul împotriva Germaniei fasciste; să dezarmeze și să interneze toate trupele germane și maghiare staționate pe teritoriul său; să transfere echipamentul militar al statelor inamice, situat pe teritoriul său, la dispoziția Comandamentului aliat (sovietic), sub formă de trofee; să elibereze toți prizonierii sovietici și aliați de război; să asigure și să faciliteze deplasarea trupelor aliate (sovietice) pe teritoriul său; să retrocedeze patrimoniul scos din URSS și să compenseze, parțial, daunele pricinuite Uniunii Sovietice, în războiul de partea Germaniei naziste. Se preconiza restabilirea frontierei sovieto-române instituite prin acordul din 28 iunie 1940 și anularea „Arbitrajului de la Viena” privind Transilvania.

Acordul prevedea, de asemenea, eliberarea imediată a tuturor persoanelor reținute în legătură cu activitățile lor în favoarea Națiunilor Unite, abrogarea legislației discriminatorii, dizolvarea organizațiilor fasciste și pro-fasciste și interzicerea existenței lor în viitor, reținerea și judecarea criminalilor de război.

Întoarcerea armelor, de către Armata Română, împotriva hitleriștilor și trecerea acesteia la acțiuni comune cu Armata Sovietică a ridicat problema organizării cooperării dintre trupele sovietice și cele române, în conformitate cu Acordul de Armistițiu. Rezolvarea acestei probleme a fost de o mare dificultate teoretică și practică. Trupele sovietice nu aveau aproape nicio experiență în organizarea acțiunilor comune cu armata unui stat străin. În timpul războiului, cooperarea s-a desfășurat cu precădere cu acele formațiuni militare care au fost create și instruite pe teritoriul URSS – cele poloneze, cele cehoslovace, cele iugoslave, precum și Divizia 1 de voluntari români de infanterie ”Tudor Vladimirescu”.

Cooperarea a început în condiții dificile, când trupele sovietice și române erau în contact direct cu inamicul. Trupele Armatei 1 române acopereau granițele cu Ungaria și cu Iugoslavia și se aflau la 200-300 km de trupele aripii stângi a celui de-al 2-lea Front Ucrainean. Resturile Armatelor a 3-a și a 4-a se retrăgeau de pe frontul pentru concentrare în zona de la vest de Ploiești. O parte din trupele române se lupta cu mici garnizoane hitleriste în zonele din adâncime ale țării.

Procesul de organizare a cooperării a fost mult complicat de faptul că toate cele trei guverne succesive împiedicau, în orice mod posibil, participarea activă a armatei la războiul împotriva Germaniei fasciste și nu se grăbeau să curețe armata de generalii și ofițerii pro-fasciști și pro-germani. Statul Major General era condus de către generalii G. Mihail și N.Rădescu, care au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a trimite cât mai puține completări pe front – atât oameni, cât și echipamente.

Armata Română a început războiul împotriva Germaniei naziste cu personalul, resursele economice și capacitățile materiale și tehnice pe care le moștenise de la regimul fascist. S-au dovedit a fi depășite și concepțiile comandanților cu privire la formele și metodele operațiunilor militare. Comandantul armatei sovietice a 7-a de gardă, generalul-colonel M.Șumilov, scria că “ofițerii de toate gradele sunt nehotărâți, în deciziile și acțiunile lor, se tem de flancurile deschise și neasigurate. Lipsește manevra îndrăzneață și ocolirea nodurilor de apărare … Ofensiva este realizată liniar, cu o privire constantă asupra vecinului … Ofițerii, sergenții și soldații nu sunt inspirați de ideea de a menține, cu orice preț, liniile cucerite, în fața unei presiuni a inamicului” (Din arhiva Ministerului Apărări al URSS, fond 341). Fostul membru al Consiliului Militar al Armatei a 27-a, generalul-maior P. Sevastianov, povestea despre regulile care existau la Statul Major al Corpului al 4-lea român: “Ofițerii mergeau la serviciu strict conform programului: la ora zece dimineața ajungeau cu mașinile, la ora două plecau toți să ia masa și, din nou, vizitau sediul Statului Major, între orele patru și cinci, după-amiază. Informațiile despre situația de luptă se întocmeau o dată pe zi, până în dimineața zilei următoare, deși situația de pe fronturi s-ar putea schimba de la oră la oră. După șase luni de front, ofițerii și generalii puteau să ceară vacanță, indiferent de situația militară. ” Același stil de lucru exista și în statele majore superioare românești, inclusiv în Marele Stat Major. Mareșalul Rodion Malinovski menționa că întregul “personal al Marelui Stat Major funcționează conform unui program zilnic fix, de 8,5 ore. Duminica și în zilele de sărbătoare, Marele Stat Major nu funcționează deloc”. (Arhiva Ministerului Apărării al URSS, fondul 32).

În același timp, au existat factori favorabili pentru cooperare. Odată cu răsturnarea regimului fascist și intrarea trupelor sovietice în România, în Armata Română au apărut obiective de luptă comune cu Armata Sovietică – înfrângerea invadatorilor fasciști și eliberarea teritoriului țării de sub ei. Misiunea eliberatoare a Armatei Sovietice a dus la întărirea prieteniei între popoarele și armatele URSS și ale României.

Dar, care a fost condiția Armatei Române, în momentul trecerii României de partea coaliției anti-hitleriste?

In momentul trecerii României de partea coaliției anti-hitleriste, principalele forțe ale Armatei Române au fost distruse; în timpul Operațiunii Iași-Chișinău, rămășițele Armatelor a 3-a și a 4-a au fost demoralizate și se retrăgeau spre regiunile centrale ale țării. Capacitățile lor de luptă au fost destul de limitate. Numărul efectivelor unităților Armatei a 4-a ajungea la numai 13.408 de persoane; dintre aceștia, 814 erau ofițeri și 638 subofițeri. În dotare erau 6859 de puști, 343 de mitraliere, 62 de piese de artilerie, 30 de aruncătoare de mine, 10 tunuri anti-tanc, 237 mitraliere. Resturile Armatei a 3-a, însumând aproximativ 11.000 de oameni, și-au pierdut aproape toate armele și au însumat aproximativ . Doar unitățile diviziilor a 9-a și a 10-a infanterie, staționate în Dobrogea, și-au păstrat eficiența de luptă.

În zonele de adâncime ale țării, se afla Armata I, care includea unități militare și de instruire, precum și unități și instituții din spatele frontului. Armata a fost completată, în principal, cu recruți, majoritatea neinstruiți.

În total, Armata Română avea 37 de divizii de infanterie și cavalerie, dintre care 9 erau de luptă, 21 de instruire și resturile a 7 divizii, care s-au întors de pe front. Toate acestea însumau aproximativ 230.000 de oameni. Numărul total de forțe armate ale țării, ținând cont și de forțele aeriene, forțele navale, unitățile de apărare aeriană, unitățile și instituțiile din spate, instituțiile de învățământ, depozitele, trupele de frontieră și jandarmeria, conform datelor românești, se ridica la 465.659 de oameni.

Protecția frontierelor vestice și nord-vestice ale țării era asigurată, până la sfârșitul lunii august, de către Armata I. Odată cu înaintarea Armatei a 4-a în Transilvania, la începutul lunii septembrie, acesteia i-a fost transferată apărarea graniței de nord-vest, în timp ce Armata I a preluat apărarea în vest, iar Corpul al 4-lea de armată, cea din sud.

Comandamentul german a căutat să cucerească trecătorile din Carpați, precum și cele mai importante puncte strategice din regiunile de vest ale României și, astfel, să împiedice stabilirea cooperării militare sovieto-române. Generalul Friessner a trasat trupelor sarcina ca, “folosind elementul surpriză, să distrugă unitățile românești, până la sosirea trupelor rusești și să preia, în siguranță, trecătoarea Turnu-Roșu”. După ce a concentrat, în Transilvania, rămășițele unităților și formațiunilor Grupului de Armate “Ucraina de Sud”, precum și trupele Ungariei hortiste, Comandamentul fascist a decis să dea o lovitură neașteptată Armatei Române. În zorii zilei de 5 septembrie, șase divizii germane și maghiare, cu sprijinul tancurilor și al aeronavelor, au trecut la ofensivă, în zona Cluj, împotriva Armatei a 4-a române, care încă nu avusese timp să se pregătească pentru apărare. În prima zi a ofensivei, inamicul a avansat 20-30 km. Comandamentul român a încercat să desfășoare principalele forțe ale armatei de-a lungul râului Mureș, dar naziștii au luat-o înainte. În ciuda rezistenței curajoase a trupelor române, în următoarele două zile inamicul le-a împins încă cu 20-25 km. Armata română s-a văzut într-o situație dificilă.

La începutul lunii septembrie, trupele germane și hortiste au lansat o ofensivă și împotriva Armatei 1 române. După ce a traversat Dunărea în regiunea Bela Țrkva și la 32 km sud de Turnu Severin, inamicul a împins forțele române, a ocupat orașele Arad, Beiuș și Ineu, punând în pericol Timișoara și centrul industrial Reșița.

Diviziile germane și maghiare, care aveau tancuri și avioane în dotare, reprezentau o amenințare serioasă pentru trupele române slab înarmate, care nu aveau suficientă artilerie și nu aveau deloc tancuri. În plus, românii nu aveau experiență de luptă cu naziștii.
Fiind într-o situație atât de dificilă, Armata Română, în conformitate cu Acordul de Armistițiu și cu acordul Guvernului român, a trecut în subordinea operațională a celui de-al 2-lea Front Ucrainean.

(După paginile cărții «В боях за свободу Румынии»/ «În luptele pentru libertatea României» de A.Antosiak, Moscova, 1974, alte surse din arhivele Ministerului rus al Apărării și din cele românești, precum și din presa rusă.)

                                                                                                                                                                                                                                (Va urma)