Leonid Radzihovski: În urmă cu 20 de ani, Putin devenea Premier

Leonid Radzihovski

9 august 1999. Elțîn l-a numit pe Putin, director al FSB (Serviciul Federal de Securitate – n.r.) și secretar al Consiliului de Securitate, în funcția de Premier. Au trecut, de atunci, 20 de ani – și Putin conduce țara.

Putin a fost desemnat Premier, în circumstanțe excepționale. În mai puțin de un an, din august 1998 (default), Putin era deja al cincilea premier (Kirienko, Cernomîrdin, Primakov, Stepașin, Putin). Societatea ”obosise” de acest joc, de du-te-vino. Duma era reprezentată de opt facțiuni + deputații independenți. Partidul Casa Noastră – Rusia (NDR), ”guvernamental”, deținea numai 12% din mandate (65 de deputați), pe primul loc fiind comuniștii, cu 35% – adică 139 de deputați, iar, împreună cu formațiunile lor înrudite, controlau aproape 50% dintre locurile camerei inferioare a legislativului rus. Aflat deja la al doilea (și ultimul) mandat, Elțîn era bolnav fizic și politic (un rating mic, un anti-rating considerabil mai mare). Și, nu în ultimul rând, la 7 august 1999, din ”independenta Icikerie” (Cecenia – n.r.), Basaev a pătruns în Daghestan.

Dar, cel mai interesant a fost că, exact în acele circumstanțe, economia a început să crească într-un ritm nebun. În 1999, PIB-ul a înregistrat un avans de 6,4% și de 10% în 2000. (Acum, putem evalua în mod deosebit aceste cifre!). Pornise fluxul prețurilor la petrol, flux care va dura până în 2008. Economia se redresa, după prăbușirea din anii ’90. În sfârșit, ”blestematele reforme”, de la începutul anilor ’90, au început să dea roade.

Cam așa stăteau lucrurile la 9 august 1999. Înțelegând că jocul “du-te-vino” nu mai putea continua, devenind periculos (mai ales cu o ”Dumă roz”), Elțîn a declarat, imediat, că speră ca Putin să fie ales noul președinte. Astfel, el a clarificat situația cu ”candidatul Kremlinului”; rămânea, însă, incertă problema ”pe cine vor alege” (în 1999, aceste două teme nu păreau identice).

După ce s-a ghidat Elțîn, în alegerea lui? Sfaturile șefilor administrației prezidențiale aveau, desigur, o mare importanță. Dar această decizie, vitală pentru sine, Elțîn a gândit-o SINGUR. Printre altele, orice nou șef de stat garanta fostului președinte al Rusiei o poziție demnă – așa cum și Elțîn i-a asigurat-o lui Gorbaciov, cu toate antagonismele dintre ei. Astfel că, în cazul de față, ”chestiunile personale” aveau o importanță secundară. Indiferent de ce se crede despre Elțîn, este evident că el se vedea pe el și pe succesorul său în contextul Istoriei Rusiei și tocmai asemenea teme au fost, pentru el, determinante.

Atunci, despre ce era vorba? Rusia începea ”strângerea roadelor”. Începea perioada de redresare, de stabilizare, perioada de Flux general, după Refluxul din anii ’90 – în cele mai diverse aspecte. Începuse creșterea și redresarea economiei (printre altele, nu doar în Rusia, ci în toate țările CSI). Principala misiune a noului președinte era de a ajuta (cu siguranță, nu de a încurca!) acest proces, inevitabil din punct de vedere obiectiv. Altă misiune – poate la fel de valoroasă ca prima – asigurarea, în paralel, a Creșterii și Redresării Statului și a întregului Sistem social. Ceea ce presupunea atât rezolvarea problemelor legate de separatism (de la manifestările lui extreme, criminale, până la modificarea unor practici politice perfect pașnice), cât și veșnicul răspuns la întrebarea: ce este primordial în Rusia – structurile administrative și de stat sau grupurile private de business? În general, conform vechii tradiții rusești, trebuia “înghețată” acea “revărsare” din anii ’90. La fel de fierbinți erau și temele referitoare la ”respectul extern”. În anii ’90, societatea rusă a fost marcată de dureroasa criză a autoidentificării Statale tradiționale, a încrederii în sine. Euforia generată de ideea ”prieteniei pe picior de egalitate” cu SUA trecuse rapid – pentru o astfel de situație, Rusia nu avusese nici un fel de oportunități obiective. Sentimentului ”învinsului” în ”războiul rece” enerva în mod deosebit. La nivelul maselor largi ale societății, se resimțea sentimentul supărător de „umilire” în fața SUA. Așa s-au născut sentimentele anti-occidentale, nevoia unei creșteri și redresări a respectului de sine, aceeași „ridicarea din genunchi” și totul împotriva ”politicii anti-populare”, din anii ’90.

Acestea au fost cerințele obiective: pentru economie, pentru aparatul administrativ, pentru conștiința socială.

Cine putea corespunde acestor cerințe mai bine, ce fel de președinte? În primul rând, unul care să nu fie asociat cu ”reformele anilor ’90”. Una este să strângi roadele lor, alta să răspunzi pentru rădăcinile lor sângeroase și negre. În al doilea rând, trebuia să fie un ”om de stat, patriot” – cum ar fi un fost agent al serviciilor speciale, considerate în popor drept ”liantul unui Stat Puternic”. În al treilea rând, trebuia să fie un adept al economiei de piață, fără legătură cu învechitul, fără speranță și mereu impopularul Partid Comunist al URSS și, mai pe larg, cu ideologia comunistă. Și, în al patrulea rând, trebuia să fie un om cu o personalitate puternică, plin de voință, carismatic.
Doar doi oameni întruneau aceste condiții – Putin și Primakov. Primakov era foarte popular ca om de stat, cinstit și iscusit. Iar ratingul lui a crescut vertiginos după renumita ”întoarcere a avionului din drum” – aflând de decizia SUA de a bombarda Belgradul, el a ordonat cale întoarsă din drumul spre SUA. Gestul lui a ilustrat perfect starea de spirit a oamenilor. Dar, împlinise deja 70 de ani și era în relații destul de complicate cu Elțîn.

La cei 46 de ani ai săi, Putin promitea o schimbare, o nouă energie. Elțîn era sigur de principiile lui ferme privind economia de piață. Succesul repurtat în lupta împotriva teroriștilor, care intraseră în Daghestan, a arătat poporului că vine ”un lider puternic”. Așa a intrat Rusia, în urmă cu 20 de ani, în noua perioadă a Istoriei sale.
         (”Rossiiskaia Gazeta”)