Natalia Soljenițîna, la ceas aniversar

Natalia Dmitrievna Svetlova, cea care i-a fost soție renumitului scriitor Aleksandr Soljenițîn, din 1972 până la moartea acestui titan al literaturii ruse, în 2008, a împlinit 80 de ani. De profesie matematician, ea i-a dăruit, după cum scrie în paginile cotidianului ”Rossiiskaia Gazeta”, Liudmila Saraskina, primul biograf rus al autorului ciclului de romane ”Roata roșie”, un sentiment pe care nu-l mai întâlnise, acela de incredibilă apropiere. Cei doi au avut împreună trei băieți: Ermolai, Ignat și Stepan. Urmează interviul cu Natalia Soljenițîna, realizat de către Liudmila Saraskina.

– Unde sunt copiii și cu ce se ocupă?

Natalia Soljenițîna: – Cel mijlociu, Ignat, este pianist și dirijor; este singurul care trăiește în Statele Unite și care este căsătorit cu o americancă. Are trei copii, toți vorbesc rusește. Este rezultatul eforturilor lui Ignat, pentru că mama, deși înțelege rusește, vorbește doar în engleză, cu copiii. Înainte de moarte, Aleksandr Isaevici a lăsat un ”testament intern”, pentru familie. Iar, acolo, scrie: ”Îi rog pe copiii mei ca, indiferent de condițiile în care vor fi nevoiți să-și ducă viața, să facă în așa fel, încât nepoții mei să știe limba rusă”. Din acest punct de vedere, numai Ignat a avut condiții dificile. Fiul cel mare, Ermolai și cel mic, Stepan, trăiesc în Rusia și sunt căsătoriți cu rusoaice.

– Sunteți o soacră bună?

Natalia Soljenițîna: – Nu sunt rea. Sunt prietenă cu nurorile mele.

– Elena Ciukovskaia scria: ”Soljenițîn este singurul om fericit” pe care l-a întâlnit. Sunteți de acord?

Natalia Soljenițîna: – Da. Ceea ce nu înseamnă că a avut o viață ușoară. Dar, a avut un caracter luminos și un psihic extraordinar de stabil. Vedea ieșirea din orice situație, aparent disperată și sumbră. Și a muncit, până la sfârșit; chiar și în ziua morții, a continuat să lucreze. Notițele încă sunt, pe masă; nu m-am atins de ele, le acopăr, doar, de soare.

– Prima dată, l-ați întâlnit pe Aleksandr Isaevici în toamna anului 1968. El a scris, atunci: ”Înainte să o cunosc pe Alia, am avut o presimțire fericită”. Ce a vrut să spună?

Natalia Soljenițîna: – Probabil că, până să mă cunoască, își imagina cum ar fi fost cu o astfel de parteneră de viață! Nu și-a făcut niciodată un scop din a o căuta, dar, soarta a vrut ca drumurile noastre să se intersecteze.

– Regretați că v-ați dedicat viața unui alt om, fie el și măreț? Vă ocupați de lingvistica matematică, ați fi putut ajunge un om de știință renumit…

Natalia Soljenițîna: – Nici o secundă nu regret! Întotdeauna mi-a plăcut matematica, pentru frumusețea ei perfectă. Dar, îmi doream să fac altceva: istorie, literatură… M-am dus la facultatea de matematică, întrucât domeniile preferate de mine erau dominate de agitație proletară și trebuia să intri în partid. La matematică puteau intra și cei neafiliați. Nu am fost un matematician talentat. La acest capitol, Sania (Aleksandr – n.r.) a fost mult mai talentat decât mine.

– Sunteți modestă. Aleksandr Isaevici vă prețuia. Îmi aduc aminte că, la sfârșitul filmului realizat de Stanislav Govoruhin, în Vermont, Soljenițîn spune: ”Fără ea, nu aș fi făcut nimic!”. Apoi, într-o scrisoare legată de nașterea celui de-al doilea băiat, Soljenițîn dă de înțeles că toți copiii care se vor naște nu trebuie să vă îndepărteze de el.

Natalia Soljenițîna: – Da, așa a fost. Își dorea mulți copii, dar, să fiu cu el mai mult, decât cu ei. Ar fi vrut o fiică, dacă nu două; măcar una. Dar, Dumnezeu nu i-a dat. În America, văzând cum e acolo, a încetat să se mai supere. Făcea parte dintre tații care își educă fiii cu calm, dar, pentru o fiică, ar fi tremurat. La un moment dat, mi-a zis: ”Dacă s-ar întâmpla ceva cu fiica mea… aș muri, pur și simplu”. Cu băieții, gândea altfel: copiii trebuie hrăniți, îmbrăcați, trebuie să aibă un acoperiș deasupra capului și este suficient. Iar eu îi răspundeam: Dar, trebuie și să stai de vorbă cu ei, să le citești”. El: ”Nouă nu ne-a citit nimeni și ne-am făcut mari”.

Eu: ”Erau alte vremuri. Tu vrei ca, pe pământ american, copiii tăi să păstreze limba rusă; dar, cum ar putea să o păstreze, de la păsările din Vermont?”.
Printre altele, cea mai dificilă perioadă (dar și cea mai fericită) a fost, pentru mine, în Vermont. Acolo oboseam, cu adevărat. Pentru că erau copiii, soțul, munca la ”Roata roșie” și corespondența. În Rusia erau prietenii, consilierii, în Vermont eram numai eu și mama. De fapt, toată viața am muncit. Fără odihnă. Fără concediu…

Natalia Dmitrieva este președintele Fondului ”Aleksandr Soljenițîn”, membru al Consiliului prezidențial pentru cultură și artă, redactorul celor 30 de volume cu operele lui Aleksandr Soljenițîn, care se publică începând din 2007.