1944, începutul eliberării României (IV). La 75 de ani de la eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de sub nazism

Astfel, ca urmare a ofensivei decisive a Armatei Sovietice și a intrării ei pe teritoriul României, situația politică internă s-a agravat, brusc. Mișcarea antifascistă a primit un nou imbold, dar, în acele condiții, nu a căpătat nici caracterul de masă și nici dimensiunile care ar fi putut să ducă la o schimbare radicală a situației politice din țară, prin efortul forțelor interne. România putea să iasă din război și să se elibereze de sub dictatura lui Antonescu, abia după lichidarea trupelor germano-fasciste și românești, care erau pilonul principal al regimului fascist din țară. Această sarcină putea să fie îndeplinită, prin eforturile comune ale Armatei Sovietice și ale forțelor antifasciste din România, misiunea principală și cea mai grea revenind trupelor sovietice, care trebuiau să distrugă forțele militare ale Germaniei fasciste și pe cele ale protejaților săi, din România. Această sarcină a fost rezolvată, cu succes, în timpul operațiunii Iași-Chișinău.

Miza direcției balcanice pentru germani

Apariția Armatei Sovietice, în preajma Balcanilor, a alarmat grav cercurile de guvernământ din Germania. La urma urmei, Balcanii erau cea mai mare sursă de materii prime, pentru mașina de război a lui Hitler și cea mai importantă poziție strategică, propice pentru organizarea apărării, datorită condițiilor naturale. De aceea, comandamentul german a concentrat, aici, forțe considerabile: grupurile de armate „Ucraina de Sud”, „F” și „E” – peste 80 de divizii, în total – și a căutat, prin toate mijloacele, să păstreze această zonă în mâinile sale.
Inamicul a reușit să creeze o apărare puternică, temeinic eșalonată, luând poziții defensive avantajoase. Au fost construite mai multe linii defensive. Astfel, pe direcția Iași, au existau trei benzi defensive, la o adâncime, în teritoriu, de 80 de km. Prima bandă trecea de-a lungul înălțimilor, de la nord de Iași, cea de-a doua, de a lungul râului Bahlui și cea de-a treia, de-a lungul crestei Mare, așa-numita poziție Traian.

În spatele acestor benzi, pe care inamicul le considera de necucerit, a fost creată cea de-a patra, acoperind pasajul de 80 de kilometri dintre Carpați și Dunăre, cunoscută sub numele de ”Poarta Focșanilor”, unde hitleriștii aveau până la 1700 de cazemate bine întărite, un sistem dezvoltat de tranșee, câmpuri minate, arici antitanc și șanțuri. Multe localități au fost transformate în importante centre de apărare. O apărare puternică a fost creată pe Nistru și pe teritoriul Basarabiei.

Balcanii și planurile secrete ale aliaților occidentali

Aliații britanici și americani aveau planuri proprii, pentru țările balcanice. Reprezentantul american, A.Dulles, în timpul discuțiilor secrete, separate, din Elveția, a declarat reprezentantului german, prințul d’Hohenlohe: „… prin extinderea Poloniei spre est și păstrarea României și a Ungariei puternice, ar trebui să fie susținută crearea unui cordon sanitar, împotriva bolșevismului și a panslavismului” («Фальсификаторы истории. (Историческая справка.)», Moscova, Gospolitizdat, 1952).

Cercurile de guvernământ din Anglia și din Statele Unite au subliniat necesitatea confiscării Balcanilor, înainte ca armata sovietică să intre în zonă. Apoi, urma îndreptarea forțelor aliate spre nord, pentru a bloca înaintarea armatei sovietice către Europa Centrală și de Sud-Est. W. Churchill admite, în memoriile sale: „După ce am intrat în Sicilia și în Italia, în vara anului 1943, gândul la Balcani și, în special, la Iugoslavia, nu mi-a lăsat nici un minut…” (W.Churchill. The Second World War. Vol.V.London, 1955).

În ediția din mai, 1944, a revistei conservatoare britanice «The 19th Century and After», se scria: „Una dintre campaniile decisive și, probabil, campania decisivă a celui de-al Doilea Război Mondial, nu ar trebui să fie câștigată în Est sau în Occident, ci în Balcani”. Potrivit expresiei plastice a jurnalistului american, Ingersoll, „Balcanii erau acel magnet la care, indiferent de modul în care a fost agitată busola, se întorcea, inerent, săgeata strategiei britanice”.

Pentru a-și pune în aplicare „varianta balcanică”, Churchill intenționa să atragă regimul lui Antonescu, pe liderii partidelor ”istorice” din România, alte țări balcanice și anumite cercuri din Turcia. Britanicii au negociat cu Antonescu, în vederea încheierii unei păci separate, precum și cu autoritățile turcești, cu ajutorul cărora au vrut să-i înlăture pe germani din Balcani, pentru a le lua locul. W.Churchill, la Roma, a avut o întrevedere cu reprezentanții partidelor politice din România, din Bulgaria, din Grecia și din Austria, cu privire la ocuparea acestor țări, de către trupele anglo-americane.

„Strategia balcanică” a lui Churchill a fost una dintre cele mai importante cauze care au întârziat deschiderea celui de-al doilea front, de către aliați. Acesta a fost deschis, în nordul Franței, abia la 6 iunie 1944, când a devenit clar că Armata Sovietică ar putea, singură, să învingă forțele Germaniei fasciste și pe cele ale sateliților săi. Istoricul vest-german, K. Ricker, recunoștea: „Când aliații occidentali au declanșat o ofensivă împotriva „cetății Europei”, în vara anului 1944, rezultatul celui de-al doilea război mondial a fost, deja, practic, determinat de înfrângerea Germaniei în Rusia … Germania a pierdut, din punct de vedere militar, cel de-al doilea război mondial, încă înainte de invazia occidentală“. Chiar și după deschiderea celui de-al doilea front, forțele principale ale hitleriștilor se aflau pe frontul sovieto-german – peste 55% din numărul total al diviziilor germane.

Marea Britanie și Statele Unite s-au străduit, din răsputeri, să întârzie ofensiva sovietică în Balcani. La 8 august 1944, ambasadorul american în Turcia l-a informat pe atașatul militar român că, în cincisprezece zile, trupele sovietice urmau să lanseze o ofensivă majoră, spre România. Antonescu s-a grăbit să transmită informațiile Germaniei.

Comandamentul german a ținut, în acel moment, să preia complet controlul asupra României. Când a devenit clar că regimul Antonescu a intrat într-o perioadă de criză inevitabilă, generalul Friessner i-a adresat lui Hitler o propunere – să-i transfere lui „puterea militară din România și, în același timp, să desemneze o singură instanță de conducere, pentru colaborarea reciprocă cu românii și care ar fi responsabilă pentru situația politică din țară”. (М.Манасян. Освобождение народов Юго-Восточной Европы. М.,Воениздат, 1967). Era vorba despre instalarea administrației germane în România. Dar, nu le era scris acestor planuri să se realizeze.

Direcția loviturii principale

Conducerea sovietică a trasat Forțelor Armate ale URSS sarcina de a încheia, în vara anului 1944, alungarea invadatorilor fasciști germani, de pe teritoriul Uniunii Sovietice și de a începe eliberarea de nazism a popoarelor din Estul și Sud-Estul Europei.

Marele Cartier General plănuia să desfășoare operațiuni interdependente pe tot frontul, de la Karelia până la Marea Neagră. Principala lovitură a fost preconizată a fi dată în centrul frontului sovieto-german. Aplicarea loviturilor succesive, în diferite zone ale frontului, îndepărtate una de cealaltă, aveau menirea să dezorienteze inamicul, pentru că acesta să nu aibă vreo posibilitate de a manevra, cu succes, rezervele.

Pregătirea operațiunilor militare sovietice se desfășurau atât de discret, încât inamicul nu a putut stabili, în prealabil, de unde urma să vină atacul principal. Astfel, până la începutul Operațiunii din Belarus, comandamentul german credea, în mod eronat, că Armata Sovietică, în vara anului 1944, va da lovitura principală în direcția sud-vestică a Balcanilor.

După începerea Operațiunii din Belarus, comandamentul german iar a comis o greșeală, considerând că Armata Sovietică n-are cum să desfășoare o operațiune ofensivă la scară largă, împotriva grupării de armate „Ucraina de Sud”, care se apăra în România și în Basarabia; credea că, după luptele grele de pe Frontul Central, Armata Sovietică ar fi în stare să desfășoare doar acțiuni de luptă limitate, în Balcani, cu scopul de a împiedica transferul diviziilor germane în sectorul central al frontului sovieto-german. Subestimarea forțelor Armatei Sovietice a costat foarte mult comandamentul hitlerist: nu a reușit să-și regrupeze forțele la timp și nici să creeze avantajul necesar, în zonele în care, se presupunea că vor urma lovituri.

(După paginile cărții «В боях за свободу Румынии»/ «În luptele pentru libertatea României» de A.Antosiak, Moscova, 1974 și alte surse din arhivele Ministerului rus al Apărării și din presa rusă)

                                                                                                                                                                                                                                  (Va urma)