1944, începutul eliberării României (III). La 75 de ani de la eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de sub nazism

Condițiile de armistițiu propuse României, la 12 aprilie 1944, de către guvernul sovietic și neacceptate de Antonescu, au fost comentate și de premierul britanic, Winston Churchil. Luând cuvântul în Camera Comunelor, la 25 mai 1944, el a declarat: ”Condițiile propuse României, de către Rusia, nu admiteau nicidecum schimbarea orânduirii sociale din această țară și au fost, în multe privințe, neobișnuit de generoase”.

Între timp, comandamentul sovietic, ținând cont de importanța strategică a pozițiilor ocupate pentru distrugerea grupului de armate ”Ucraina de Sud” și scoaterea României din război, precum și pentru eliberarea celorlalte țări balcanice, a concentrat, în primăvara anului 1944, pe un teritoriu nu prea mare din România de nord-est, forțe importante (cele de-a 40-a, 27-a, 52-a armate și cea de-a 7-a armată de gardă, precum și o parte din forțele armatelor de tancuri, a 2-a și a 6-a).

Timp de mai mult de patru luni, trupele sovietice s-au luptat, pentru a nu scăpa din mâini punctele strategice cucerite, în unele zile respingând câte 15-20 de atacuri ale numeroaselor forțe inamice, susținute de tancuri și de aviație. Inamicul suferea pierderi grele, în oameni și în tehnică militară. În cursul lunii aprilie, doar trupele armatelor a 40-a, a 27-a și a 52-a sovietice au distrus 166 de tancuri și de arme inamice autopropulsate (din Arhiva Ministerului Apărării al URSS).

1944. Geniștii sovietici construiesc podul de peste Siret. Pe primul plan, sergentul Fokin/ Foto: M.Trahman

Luptele deosebit de crâncene au debutat în mai, spre începutul lunii iunie. Comandamentul german, după ce a decis să respingă unitățile sovietice dincolo de Prut, a creat, în zona Iașilor, o grupare puternică , care cuprindea 10 divizii, inclusiv 4 divizii de tancuri. La 30 mai, după o puternică pregătire de artilerie și un raid de aviație masiv, inamicul fascist a lansat o ofensivă împotriva unor unități ale armatelor a 52-a și a 27-a. Luptele au durat șapte zile. Soldații sovietici, respingând atacurile cu tancuri ale adversarului, au manifestat rezistență și curaj. În prima zi a luptelor, un act de eroism a fost înfăptuit de patru pușcași ai regimentului 929 infanterie (divizia 254 infanterie, Armata a 52-a). Comandantul companiei, locotenentul-major S.Stepanov, sergentul-major I.Nazarov și soldații S.Kulișov și V.Tumor s-au angajat într-o luptă inegală cu 6 tancuri inamice, care au răzbit în spatele apărării sovietice. 2 tancuri au fost distruse cu grenade, iar celelalte, de către eroii sovietici care s-au aruncat sub șenilele tancurilor, cu pachete de grenade. La 4 iunie, soldatul R. Smișciuk, într-o singură luptă, a distrus singur 6 tancuri hitleriste, aruncând grenade și ”cocktailuri Molotov”. Și, a existat o mulțime de astfel de exemple.
Adversarul fascist nu și-a putut atinge scopul. Numai în unele zone, cu prețul unor pierderi mari, a reușit să împingă trupele sovietice cu doar câțiva kilometri. Din 30 mai și până la 5 iunie, inamicul a pierdut 27.170 de soldați și ofițeri, peste 500 de tancuri și arme de asalt, 366 de avioane. Pierderi semnificative au fost suportate și de trupele sovietice. În luptele pentru păstrarea teritoriilor eliberate ale României, armatele a 52-a, a 27-a și armatele de tancuri a 2-a și a 6-a au pierdut 14.871 de persoane, dintre care 2.800 au fost uciși și 11.600 au fost răniți. Sovieticii au pierdut 96 de tancuri și piese de artilerie autopropulsate și 132 de aeronave (conform Arhivei Ministerului Apărării al URSS).

Luptele de pe teritoriul României, în perioada dintre 27 martie și 20 august, au fost, de obicei, înregistrate – în rapoarte – ca lupte locale, ”de poziție”, dar, acestea au fost niște lupte sângeroase, care au jucat un rol important în crearea condițiilor favorabile pentru succesul operațiunii Iași-Chișinău și eliberarea completă a României. În timpul acestor lupte, inamicul a suferit pierderi considerabile: numai trupele celui de-al 2-lea Front Ucrainean 2 au scos din acțiune circa 200.000 de soldați și ofițeri inamici (Ibidem). Mulți militari sovietici și-au dat viața pentru libertatea poporului român. Iată, drept exemplu, doar în iulie 1944, pierderile de efectiv ale unităților celui de-al 2-lea Front Ucrainean au numărat 25.407 de morți (din datele noi ale Ministerului Apărării al Rusiei).

O mare importanță, pentru eliberarea României, au avut acțiunile de luptă ale celui de-al 3-lea Front Ucrainean, sub comanda generalului de armată Rodion Malinovski. După eliberarea Odessei, la 10 aprilie, forțele armate sovietice au ajuns la Nistru, pe toată întinderea frontului, pe care l-au forțat în zona Tiraspolului, cucerind și întărind mai multe baze de atac de pe malul drept al râului. Numeroasele contraatacuri ale inamicului fascist, care a încercat să lichideze capul de pod Chiscani, au fost respinse. Ca rezultat, au fost păstrate pozițiile strategice importante, de pe care Armata Sovietică a lovit, ulterior, gruparea inamicului în zona Iași-Chișinău.

Spre mijlocul lui iunie, 1944, frontul s-a stabilizat de-a lungul liniei Straja-Pașcani, la nord de Iași-Orhei-Dubăsari-Bender și mai departe, de-a lungul Nistrului, până la Marea Neagră. Această linie a frontului a fost păstrată până la 20 august. Trupele Fronturilor Ucrainene al 2-lea și al 3-lea au trecut la defensivă și se pregăteau pentru operațiunea Iași-Chișinău, intervenție decisivă pentru eliberarea României.
Puternica ofensivă a Armatei Sovietice, intrarea ei pe teritoriul României a contribuit la consolidarea forțelor antifasciste din țară (crearea Frontului Unic Muncitoresc, la 1 mai 1944; formarea grupurilor și detașamentelor înarmate; negocierile secrete ale reprezentanților forțelor de stânga, ale armatei și ale Curții Regale, în noaptea spre 14 iunie 1944 – când a fost aprobat planul insurecției armate; crearea Blocului Național-Democrat, cu participarea partidelor „istorice”).

Cu toate acestea, raportul de forțe din România, în acel moment (mijlocul lunii iunie), a fost nefavorabil pentru insurecție. Comandamentul german fascist avea, în cadrul grupului de armate „Ucraina de Sud”, 450.000 de soldați și ofițeri – efective de luptă – și 160.000 de persoane din unitățile și structurile din spatele frontului; în zonele țării, din spatele frontului, se aflau încă circa 60.000 de germani, dintre care 7.000 – în zona Bucureștiului și 25.000 – în zona Ploieștilor („August 1944 – mai 1945”, București, Editura Militară, 1969); în plus, mai puteau fi utilizați aproximativ 40.000 de oameni din cadrul unităților paramilitare compuse din români de etnie germană. În timp ce Comitetul militar, creat de antifasciști, avea la dispoziție doar 5.000 de militari ai garnizoanei din București (pe care acesta a putut să se sprijine) și 4.000 de jandarmi, care nu prezentau siguranță. Cea mai mare parte a Armatei Române era pe front, sub controlul naziștilor. Prin urmare, începutul insurecției depindea complet de ofensiva trupelor sovietice din zona Iași-Chișinău.

(După paginile cărții «В боях за свободу Румынии»/ «În luptele pentru libertatea României» de A.Antosiak, Moscova, 1974 și alte surse din arhivele Ministerului rus al Apărării și din presa rusă)

                                                                                                                                                                                                                               (Va urma)