Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLII): Linie albă

23/06

Vyacheslav Samoshkin

Timp, înainte! Valentin Kataev

Ultimii doi ani din mandatul meu de corespondent al Agenției ”Novosti” în România, 1981 și 1982, au fost umbriţi de necazurile legate de îmbolnăvirea soției mele, Valeria: în vara lui 1981, medicii de la Moscova i-au diagnosticat (cam târziu!) o tumoare la sân. A fost operată urgent la Institutul ”A. Herzen”.

Mai târziu, soția mi-a povestit despre aventura lor, a câtorva paciente care s-au împrietenit în spital și, într-o noapte, au încercat să ajungă la fișier pentru a afla date mai precise referitoare la diagnosticele lor. La urma urmei, cu toate că au pus mână pe fișe, nu au aflat din ele mare lucru.

Iar, imediat după operație, chirurgul, o femeie destul de tânără, dar foarte bună specialistă, m-a invitat la ea și mi-a spus tête-à-tête, un adevăr cumplit: consoarta mea avea cancer de gradul 3 din cele 4 existente. Bineînțeles, n-am putut să-i spus soției acest lucru, dimpotrivă, în lunile și în cei aproape doi ani care au urmat, m-am străduit s-o încurajez, eu însumi sperând din toată inima că se întâmplă în lume și minuni și că dragostea noastră va învinge totul, inclusiv moartea și am căutat diferite metode de tratament și remedii noi.

Până atunci, urmau şedinţe de terapie (iradierea cu cobalt și сhimio-terapie), pe care trebuia să le facă la Moscova. Dar se apropia 1 septembrie – începutul anului școlar: băiatul nostru, Denis, împlinise șapte ani și trebuia să meargă la școala de pe lângă Ambasada noastră din București. Tot în acel an, Marina, fata soției mele de la prima ei căsătorie, a absolvit această școală, dar n-a reușit, din prima, să intre la Școala de Arte Plastice ”Stroganov” din Moscova. Însă am reușit să-i găsesc un serviciu la bibliotecă din această școală, în ideea că, în paralel, va frecventa acolo și cursul pregătitor. Peste o lună și jumătate, Marina s-a întâlnit, la bibliotecă, cu viitorul ei soț.

Prin urmare, am plecat cu băiatul meu la București, urmând ca soția să ni se alăture mai târziu. De aceea, ziua de 1 septembrie care pentru toți părinții și copiii care merg pentru prima dată la școală este o zi de sărbătoare, plină de bucurii și flori, pentru mine și băiatul meu a fost și tristă – nu era alături de noi mămica noastră. Am făcut și poze din curtea școlii pentru a i le trimite ei.

Au urmat zile destul de dificile pentru mine: în afară de serviciu, trebuia să am grija de copil, să-i fac mâncare, să-l duc cu mașina la școală, pe urmă să-l iau de acolo și așa mai departe. Am fost sfătuit să-l plasez la internatul care funcționa pe lângă Ambasadă. Îl lăsam acolo pe băiatul meu între orele 13 și 17. Peste o lună și jumătate, a venit cu trenul de la Moscova și Valeria. Am găsit-o un pic îngrășată, din cauza chimioterapiei. Dar, în general, arăta bine, ceea ce îmi întărea speranța.

Băiatul nostru, Denis, în primele zile de școală, septembrie 1981

Anterior, în presă românească, mai precis, în revista ”Flacără” condusă de Adrian Păunescu, a apărut o serie de materiale despre doctorul Mihai Leontopol și medicamentul miraculos anti-cancer inventat de el. Tot atunci, l-am contactat, să fac rost de acel leac, pentru o familie de francezi, vecinii noștri din blocul străinilor. De atunci ne cunoșteam bine cu doctorul. Dar a venit momentul în care trebuia să mă adresez lui, pentru soția mea. Și el m-a servit, neluând de la mine niciun ban. Poate că vroia să scriu despre el în presa rusă și, prin aceasta, să-i fac o publicitate în Rusia.

Peste câteva timp, în martie 1982, am fost noi toți la Moscova (eu, numai pentru trei zile), la nunta Marinei. Alesul ei era doctorand al Şcolii de Arte Plastice ”Stroganov”. Îl chema Mohammed și era refugiat politic din Irak, de origine iraniană. Când era adolescent, baasiștii lui Saddam Hussein, au năvăli în casa lor și, în curte, în văzul tânărului Mohammed, l-au împușcat pe tatăl lui, care era adversarul lor politic. După susținerea doctoratului, care avea ca temă designul industrial, Mohammed, care era și un bun pictor, avea de gând să plece în Anglia, la fratele său mai mare. În orice caz, acum, soția mea a fost liniștită pentru fiica sa, văzând alături de ea un bărbat matur și serios.

Am hotărât atunci că Valeria va rămâne pentru un timp la Moscova, împreună cu băiatul – trebuia reluată chimioterapia, pentru că analizele făcute nu erau deloc favorabile. Vara, în iunie, fiind în concediu, am aflat că la Kiev există un medic-naturist care știe să vindece cele mai grele boli. Atunci, m-am dus la Kiev, pentru a primi de la el medicamente și sfaturi necesare, având asupra mea toate analizele. Am așteptat acolo la coadă două-trei zile, înainte de a ajunge la el. În afară de niște ierburi, am primit de la el și câteva recomandări și sugestii. Între altele, m-a sfătuit ca soția să ia praful făcut din oase de mânzat și colastră – laptele pe care vaca îl dă în primele cinci zile după ce fată…

Bineînțeles, în disperarea mea mă agățam de orice posibilitate care ar fi putut să fie salvatoare. În iarna 1982-1983, după ce ne-am întors din România, eu făceam rost de această colastră de la o fermă de vite, aflată în suburbiile Moscovei. Îmi aduc aminte cum mergeam după aceasta dis de dimineață, cu Lada mea, în frig, pentru că nu funcționa caloriferul mașinii…

Au urmat luni pline de vise de noapte neliniștitoare. Dacă mama mea era alături de mine, mi le-ar fi tălmăcit – stăpânea această artă la perfecție. Dar și fără mamă, simțeam că inevitabilul se apropie.

Încet-încet, metastazele au trecut la oase și pe urmă, la ficat – faza finală. Valeria a murit pe 14 iunie 1983. În ajun, medicul m-a sfătuit să-l mut pe băiat la rude, la bunici, să nu vadă scenele atât de traumatizante pentru copil. Asta am făcut-o, însă ce greu a fost, pe urmă, să-i spun și să-i explic băiatului adevărul îngrozitor – că mama lui nu mai există…

După înmormântare, prietenul meu, poetul Arkadi Pahomov, mi-a spus că Valeria a fost o ființă foarte realistă, înțelegea situațiile vieții ca nimeni altul. Da, este adevărat. În plus, a fost totdeauna deschisă oamenilor – celor mai diferiți, era o ființă foarte empatică și generoasă la suflet, punea la inimă necazurile și durerile altora. Având aceste calități umane inegalabile, m-a ajutat în viață foarte mult. Cred că m-a și schimbat spre bine, m-a făcut mai bun la suflet, m-a învățat, prin exemplul ei, să fiu mai atent față de oameni.

Ca formație, eram colegi, amândoi filologi, profesori de literatură și limbă rusă. În materie de literatură și artă, vorbeam aceeași limbă. Ca profesie, eu am ales ziaristica, ea, înainte să plece cu mine în România, în 1976, a predat limba rusă studenților străini, la Institutul chimico-tehnologic ”Dmitri Mendeleev” din Moscova. Era iubită de studenți, tot îi invita la noi acasă pe nemți, cehi, vietnamezi, cubanezi, etiopieni (românii, în acei ani, nu prea mai studiau la Moscova.)

Tatăl ei, Evgheni Lobanov (1903-1978), în anii ’30, a fost secretar științific la Gosplan (ministerul planificării), până când șeful lui, ministrul Ghennadi Smirnov, a fost arestat și, pe urmă, executat. După aceasta, tatăl ei a lucrat în sistemul transportului fluvial. În timpul războiului și după, a fost comandant fluvial al orașulul polonez Bromberg (Bydgoszcz). În anii ’40 și-a părăsit familia și se poate spune că Valeria a crescut fără tată. Mama ei a lucrat toată viață ca dactilografă la Ministerul Apărării. Tatăl ei, înainte de revoluția bolșevică, a fost șeful stației de cale ferată și cetățean de onoare al orașului Kozlov (azi, Miciurinsk), din gubernia Tambov…

La scurt timp după dispariția Valeriei, am scris această poezie dedicată ei, poate că una dintre cele mai bune poezii ale mele. O dau în traducerea lui Ion Covaci, așa cum a apărut ea în cartea mea ”Poștașul nocturn” (2014):

Linie albă

Prima zăpadă și-a întins voalul
pe toată curtea, c-un surâs niznai…
– Eh, ștrengărițo, s-a cam zis cu balul
pe care-n tolba ta ni-l aduceai!..

Nu simți schimbarea? N-ai știut de rugul
ce-a calcinat această urbe ternă?
N-ai auzit sirena în amurgul
când s-a-necat și ultima sirenă?

Ascultă și jelește omenește,
împărtășește rana care doare:
mi-a murit cel mai iubit prieten –
salvarea – iată – n-a fost salvatoare…

Deci, să îmi cerni în suflet mângâiere,
cu albul tău mirific, n-are rost:
ai venit, mi-ai zgândărit durerea
și-ai tras o linie sub tot ce-a fost.

Белая черта

Первый снег как ни в чем не бывало
заглянул к нам сегодня во двор.
Шутишь, брат! не получится бала,
как бывало не раз до сих пор.

Ты не видишь большой перемены
в этом мире, сгоревшем дотла?
Ты не слышал тревожной сирены
в ночь, как только сирень отцвела?

Ты отсутствовал, брат. Так послушай
и со мной мою боль раздели:
умер друг у меня самый лучший,
он болел, но его не спасли…

Сам пойми, твоя белая заметь
не заполнит в душе пустоту.
Ты пришел, растревожил мне память
и подвел под прошедшим черту.

(Va urma)

Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici: