”Socar” vrea să cumpere active în Rusia
30/05
Iuri Ciaika: Securitatea zborurilor aeriene nu se ridică la nivelul dorit
30/05Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XL): Naufragiații
Vyacheslav Samoshkin
Timp, înainte! Valentin Kataev
În anii ’70 – începutul anilor ’80, vizitatorii veneau la Biroul Agenției Novosti din București ori pentru a primi revista ”Aurora”, ori din dorința de a comunica, pur și simplu, cu rușii (uneori chiar în limba rusă) pe care îi simpatizau. Dintre aceștia, îmi aduc aminte de balerina Elena Dacian, care imi povestea despre studiile ei de coregrafie atât la București, cât și la Școala ”A. Vaganova” din Leningrad; de Ștefan Bănică-senior, posesorul unei bogate colecții de momente hazlii și bancuri legate de lumea teatrului – între altele, mi-a relatat și cum, în tinerețe, s-a ocupat de box profesionist; de Mioara Brătescu, ziaristă, care a colaborat la Radio România, pregătind emisiuni culturale, inclusiv cu tematică rusească – despre Cehov, Rahmaninov.
Într-un peisaj bacovian
Cea din urmă era o doamnă distinsă, cultă, care îmi făcea cadou ba o carte despre yoga – cu desene, cu lecții, ba una despre meditație, în limba franceză, scrisă de Vimala Thakar, cunoscut mentor spiritual, de origine indiană. Doamna Mioara era și pictoriță și, mai târziu, după ce m-am întors la Moscova, câteva peisaje marine, făcute de ea și dăruite mie, ne-au înfrumusețat, mie și soției mele, interiorul apartamentului. Doamna Mioara stătea singură. Se părea că viața i-a fost marcată de povestea de dragoste trăită de ea, absolventă a Colegiului Catolic, în ajunul celui de al-doilea război mondial. Era vorba despre un elvețian care a lucrat la misiunea diplomatică a țării sale, din București; însă, odată cu izbucnirea războiului, a fost obligat să părăsească România. Astfel, războiul i-a despărțit pe cei doi oameni care se iubeau și care nu s-au mai întâlnit niciodată… În atitudinea specială pe care o manifesta doamna Mioara față de persoana mea, intuiam că, poate, a fost ceva, în chipul meu, care îi reamintea de vremurile apuse. Ce a pățit ea în perioada postbelică, nu mi-a povestit, în afara faptului că, în vila în care trăise, din zona Parcului Cișmigiu, fusese repartizată o familie de țigani, care, uneori, îi transforma viața într-un infern… În decembrie 1988, am fost într-o scurtă vizită, la București și am sunat-o. Ne-am întâlnit lângă biserică, la intrarea în parcul Cișmigiu. Era o dimineață de iarnă, cu puțină lume în parc – un peisaj bacovian și nostalgic. Intrând în restaurantul ”Corso” (care și el era pustiu) și comandând câte un coniac și ceai (cafeaua lipsea prin definiție), am stat de vorbă, vreun ceas. Necazurile ei obișnuite erau dublate de necazurile pe care le trăiau, atunci, toți românii: frig, întuneric, lipsa produselor cele mai necesare. În schimb, îi povesteam ce se întâmplă la Moscova, ce cărți și filme noi au apărut, într-un cuvânt, despre schimbări fantastice în viață pe care, în urmă cu cinci ani, ar fi fost greu de intuit… Era ultima noastră întâlnire. În vârtejul anilor care au urmat, cu Revoluția Română, cu tot, nu știu de ce, dar nu ne-am mai regăsit unul pe altul. (În aceste însemnări, am modificat numele real al prietenei mele românce).
Cu portretul lui Brejnev, prin tot Bucureștiul
Veneau la birou și oameni mai ciudați. Cel mai pitoresc personaj era Grigore Grigorescu. Era uscățiv, cu părul cărunt, cu un nas pronunțat și coroiat. Purta o uniformă semi-militară de culoare albastru închis, cu ”epoleți”, confecționată, se vedea, după o comandă specială a lui și care nu exista in nici o armată din lume. Mai mult decât atât, pieptul lui era presărat cu insigne… rusești.
Însă, sub aparența aproape grotescă, se ascundea o personalitate puternică, un spirit curajos și demn. Avea profesia de constructor. Era o ființă non-conformistă și deschisă, înclinată spre a epata. Nu accepta regimul ceaușist multilateral dezvoltat și nu ascundea acest lucru. Bineînțeles, intrase demult în vizorul securității. În ajunul și în timpul vizitei lui Leonid Brejnev în România, în noiembrie 1976, Grigore Grigorescu colinda prin București cu Lada sa, expunând în geam portretul lui Brejnev. A fost oprit de miliție și reținut la securitate pentru câteva zile, până când s-a sfârșit vizita liderului sovietic. În discuțiile cu securiștii, tot insista cu o întrebare, la care nu a primit răspuns: ce lege a încălcat el?..
Bineînțeles, la simpatia pe care o nutrea pentru țara mea, îi răspundeam tot cu simpatie, deși, între noi, colegii ruși, făceam glume în privința manierei lui de a-i epata pe cei din jur cu purtarea fățișă a insignelor sovietice…
Încetul cu încetul, am aflat câte ceva din biografia lui Grigore Grigorescu. S-a născut în Bucovina. Unchiul lui era nimeni altul decât generalul Teofil Sidorovici, comandant al ”Străjii Țării”, care s-a sinucis la 22 noiembrie 1940, sub presiunea psihică provocată de teroarea legionară care, în niciun caz, nu l-ar fi menajat pe cel care-i fusese foarte apropiat Regelui Carol al II-lea.
Această moarte l-a marcat foarte mult pe tânărul Grigore, care a păstrat toată viaţa o ură vie pentru legionari și fasciști.
Un grajd de cai transformat în locuință
Am mai aflat că domnul Grigorescu este veteran de război, însă cariera lui de ofițer a fost întreruptă la începutul anilor ’50, când el a fost arestat din motive politice. A ieșit din calvarul GULAG-ului românesc în 1957 și a fost adăpostit de o rudă a unui liberal cu care domnul Grigore se împrietenise, în detenție. Acesta, fost ofițer de cavalerie, care stătea pe strada Frumoasă din București, i-a oferit lui Grigore fostul grajd de cai, de la parter, pe care noul eliberat, constructor, după noua sa profesie, l-a transformat într-o locuință cu două cămăruțe.
În curând, în această locuință a apărut și o nouă chiriașă, Aleutina Crețu, fiica unui fost deputat țărănist interbelic, lider al organizației partidului din Basarabia. Devenită, prin căsătorie, Grigorescu, aceasta avea, la rândul ei, o poveste demnă de un roman. Este suficient de spus că și ea abia ieșise în libertate, după opt ani grei petrecuți în închisorile Jilava, Mislea și Miercurea Ciuc, fiind condamnată pentru spionaj în favoarea americanilor. Ca doi naufragiați în apele tulburi ale epocii, Grigore și Aleutina și-au unit sorțile pentru a înfrunta împreună toate necazurile pe care le mai rezerva viața…
(Va urma)
Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
https://www.vestidinrusia.com/2018/09/06/4388/
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVII): Ultimul bolșevic
Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVIII): Logica bolșevică
