Rusia are nevoie de o politică ecologică
24/04
Putin le-a cerut parlamentarilor să nu rupă legătura cu oamenii
25/04Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVIII): Logica bolșevică
Vyacheslav Samoshkin
Timp, înainte! Valentin Kataev
Dar, capitalul de popularitate acumulat de Nicolae Ceaușescu la sfârșitul anilor ’60-începutul anilor ’70, încetul cu încetul, se eroda. Pentru că politica lui de deschidere (vizitele în România ale președintelui Franției Charles de Gaulle, ale președinților SUA, Nixon și Ford, vizitele lui Ceaușescu la Washington și la Londra și așa mai departe) nu avea acoperire ideologică.
În 1968, el s-a opus intervenției militare a cinci țări ale Tratatului de la Varșovia, nu din cauză că îmbrățișa ideile ”Primăverii de la Praga” (”socialismul cu fața umană”), nu. A făcut acest lucru din considerente conjuncturale. Ca și conducerea sovietică, a văzut și el în aceste idei un mare pericol pentru soarta socialismului – la fel ca și 20 de ani mai târziu, când, tot din același motiv, el nu va accepta politica reformistă a lui Gorbaciov, cea de perestroika și glasnost.
Falsa idee de ”pericol sovietic”
Ceauşescu a respins intervenția militară, pentru că aceasta reprezenta încălcarea principiului de neamestec în trebuirile interne ale unei țări socialiste, promovat cu toată perseverența și onestitatea de el. Mai mult, la mitingul din 21 august 1968, devenit celebru, el a speculat pe această temă, chiar a blufat, cu toată retorica patriotardă (am citit, atunci, cuvântarea lui, publicată în ”Scânteia”), prezentând lucrurile în acest fel, ca și când URSS abia așteaptă momentul pentru a interveni și în România, ceea ce era o minciună: nicăieri în Europa socialismul nu era atât de solid și betonat ca în România, o chezășie a faptului că la Kremlin nu existau, nici în clin, nici în mânecă, intenții de a invada România socialistă și vecină.
Ca ziarist și om tânăr, pe atunci, am văzut cu ochiul liber și am fost revoltat de faptul că Ceaușescu, înșelând încrederea oamenilor, câștigă, prin această manipulare, multe puncte politice în plus. Drept urmare, a fost considerat, în perioada imediat următoare, chiar de către intelectualii rasați români, drept un erou național, după cum am relatat-o în episodul precedent.
Promovând falsa idee a unui ”pericol sovietic”, Secretarul General al PCR a ținut să înființeze niște structuri de fațadă, precum gărzile patriotice și Frontul Unității Socialiste (ulterior, FDUS) în care erau cooptați și mulți intelectuali. În armată, a fost declanșată o campanie de ”desovietizare”: ofițerii români căsătoriți cu rusoaice erau obligați să aleagă: ori să divorțeze, ori să fie trecuți în rezervă. Bineînțeles, o mare parte dintre ofițerii români, ca adevărați bărbați și familiști, au refuzat să-și părăsească soțiile și copiii și au fost constrânși să plece din armată, recalificându-se pe urmă (în cel mai bun caz, adică o variantă mai blândă pentru aceste familii mixte, era renunțarea soției la cetățenia sovietică și trecerea ei la cetățenia română). La acest demers absolut inuman, despre care am aflat doar ”la fața locului”, după ce am venit să lucrez la Biroul ”Novosti” din București, trebuie adăugată și interzicerea avorturilor, impusă populației, din considerente demografice, tot în acea perioadă…
Încet-încet, Ceaușescu a început să întruchipeze, pentru mine, tot ce este rău în România: și teroarea securistă invizibilă, dar reală și apăsătoare și regimul special – restrictiv de comunicare cu străinii – impus românilor și înrăutățirea condițiilor de viață. Am început să văd în Ceaușescu și un adevărat obstacol în calea dezvoltării unor relații de prietenie între ruși și români.
Din motive conjuncturale
Politica de apropiere față de Occident și o anumită distanțare de URSS (una calculată, pentru că economia românească era strâns legată și chiar dependentă de cea sovietică, în primul rând, prin folosirea de materii prime sovietice – minereu de fier, cărbune, gaze naturale, bumbac etc.) a adus, de asemenea, roade politice lui Nicolae Ceaușescu (investiții și tehnologii occidentale, clauza națiunii cele mai favorizate acordată de SUA și așa mai departe).
Dar, caracterul conjunctural al tuturor demersurile de deschidere externă și internă, mai devreme sau mai târziu, și-a spus cuvântul. Natura totalitară, chiar dictatorială și stalinistă, a socialismului promovat de Nicolae Ceaușescu a început să se manifeste din ce în ce mai clar deja la mijlocul anilor ’70 – prin uzurparea puterii de partid și de stat de către clanul familiei Ceaușescu, prin proliferarea cultului personalității și proslăvirea ”geniului din Carpați”, prin inițiativele de tip chinezesc în domeniul culturii și al ideologiei…
Chiar dacă, spre deosebire de momentul Timișoara, în timpul revoltei minerilor din Valea Jiului (august 1977), Ceaușescu a venit în mijlocul muncitorilor și a atenuat cât de cât conflictul social, în perioada care a urmat, el nu a menajat pe nimeni dintre cei care ”au tulburat liniștea publică”: au fost pedepsiți, arestați, mutați în alte mine sute de mineri, cu familii, cu tot.
Represalii și mai aspre au fost aplicate de către regimul ceaușist, în urma revoltei muncitorilor de la Brașov, în 1987.
Aceeași logică bolșevică, de promovare a ”valorilor comuniste”, s-a manifestat și la Timișoara, în decembrie 1989; o represiune mult mai crudă și mai sângeroasă: armata română primește ordin, de la Comandantul Suprem al Forțelor Armate, Nicolae Ceaușescu, să tragă în popor…
(Va urma)
Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
