Maestrul jurnalismului rus și mondial, Vladimir Vladimirovici Pozner, a aniversat, recent, 85 de ani de la naștere. Cunoscutul om de presă a acordat un interviu agenției TASS.
– Obișnuiți să adresați eroilor interviurilor dumneavoastră întrebări din chestionarul lui Marcel Proust, adăugându-le pe cele proprii. Răspundeți la câteva?
Vladimir Pozner: – Cu plăcere, chiar vă rog!
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră fericirea?
Vladimir Pozner: – Pentru mine, fericirea înseamnă trei lucruri. În primul rând, să te regăsești, mai precis să te regăsești în ceea ce faci. Să te regăsești în partenerul tău și să te regăsești în copiii tăi. Iar dacă toate astea le ai, ești un om fericit. Iar eu am toate astea. Probabil știți că sunt ateu, de aceea eu pot mulțumi sorții pentru cum s-au aranjat lucrurile.
– Când ați trăit fericirea?
Vladimir Pozner: – Nu o dată, dar voi povesti despre primul moment. Aveam șase ani. Era în timpul războiului. Călătoream cu vaporul din Portugalia în America. Mama a pierdut o cravată de mătase. Era un fel de papion de mătase, albastru cu picățele albe și roșii. L-a pierdut și era foarte supărată. La un moment dat mă plimbam pe punte, iar în întâmpinare vine un băiat, mai mare decât mine. Mă uit și văd cravata mamei. Îi spun. ”Vai! Este cravata mamei mele, a pierdu-o, dă-mi-o, te rog!”. Dar nu, el s-a apărat. ”Eu am găsit-o, e a mea”. Și a început: m-am năpustit asupra lui, l-am pus la pământ și i-am luat cravata, deși băiatul era mai mare decât mine. I-am dus-o mamei. Mama m-a luat în brațe și mi-a spus: ”Ești prințul meu!”. A fost senzația fericirii depline. Prima, prima oară. Nu am uitat.
– Ce stare de spirit aveți acum?
Vladimir Pozner: – Tensionată, bucuroasă, deși sunt multe lucruri care mă întristează, dar, o stare pozitivă, plină de forță.
– Ce vă spun, de regulă, oamenii, când vă întâlnesc?
Vladimir Pozner: – Face parte din munca mea. Cred că, dacă apari pe ecran, dacă ești o persoană publică, ești obligat să fii politicos și să mergi în întâmpinarea oamenilor cărora le trezești interesul. Refuz foarte rar, doar dacă întârzii la avion și mereu spun: ”Da, vă rog!”. Oamenii vin și, de regulă, îmi mulțumesc pentru ceea ce fac. Mă simt măgulit, pentru că orice reacție la ceea ce faci, este o reacție pozitivă, care ajută, te susține. Ceea ce înseamnă că nu e în zadar.
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră cifra 85, vârsta pe care ați împlinit-o?
Vladimir Pozner: – Firește, nu mă simt de 85 de ani. M-am născut destul de mult, când 85 era o vârstă străveche. Când ești cărunt și neputincios, gârbovit și așa mai departe. Multe s-au schimbat de atunci și, slavă Domnului, oamenii trăiesc mai mult, rămânând în formă. Realizez că nu îmi arăt vârsta, știu că pot face multe și, de fapt, sunt plin de forță. Este grozav, desigur!
– Vorbind despre profesie, când ați simțit că ați ajuns în marele jurnalism adevărat?
Vladimir Pozner: – În jurnalism am intrat întâmplător. Nici nu îmi trecea prin minte să mă fac ziarist, dimpotrivă, doream să ajung cercetător. Din fericire, am înțeles că nu sunt un om de știință și nu am mers pe acea cale, deși am absolvit facultatea de biologice a Universității de stat din Moscova. Părinții mă presau atunci: ”Cum adică, ai învățat gratis cinci ani. Unde este mulțumirea?” Atunci, nu mă gândeam la jurnalism, credeam că voi traduce poezii, îmi plăcea foarte mult. Într-o zi m-a sunat un prieten și mi-a spus că se înființează agenția de știri ”Novosti”, că se caută oameni cunoscători de limbi străine și că dacă nu cumva mă interesează. La acel moment, lucram deja de doi ani la Samuil Iakovlevici Marșak (poet, dramaturg, traducător, critic de artă și scenarist din perioada sovietică, n.r.), eram căsătorit, aveam un copil, dar eram plătit prost. Iar când am primit propunerea, prietenul mi-a spus: du-te, stați de vorbă! Pe atunci înțelesesem deja că nici de poezie nu mă voi ocupa. M-am dus, am dat un interviu și mi-au oferit funcția de redactor principal și un salariu de 190 de ruble. La Marșak primeam 70. Diferența era considerabilă. Am spus: bine!
– Credeți că atunci era deja jurnalism?
Vladimir Pozner: – Firește că nu era un jurnalism adevărat. Era propagandă de politică externă. Ziariștii erau considerați soldați ai frontului ideologic, care trebuie să explice și să promoveze politica partidului și a guvernului. Am lucrat mult în propagandă, la început cu poftă, dar treptat, am început să înțeleg că ceea ce promovez eu nu este adevărat. Într-un final, nu am mai putut, eram conștient că mă distrug, că mă trădez, că așa nu se mai poate. M-am retras din partid când așa ceva nu era încă o modă, am încetat să mai lucrez și am realizat că nu-mi place foarte mult jurnalismul.
Vladimir Pozner: – Când am plecat am jurat că niciodată nu voi mai face propagandă pentru guvern, pentru partid, pentru că singura mea datorie este să încerc să ofer un maxim de informații oamenilor care citesc, ascultă și mă privesc. Am promis că voi încerca chiar să nu lucrez cu acte, să fiu cât se poate de independent. Iar faptul că, în realitate, eram acel jurnalist, am înțeles, probabil, odată cu venirea lui Gorbaciov.
– Cine este jurnalist sută la sută?
Vladimir Pozner: – După convingerea mea, jurnalistul nu trece de o parte sau de alta, se străduiește să facă astfel încât publicul lui să înțeleagă ce se întâmplă. El nu spune: asta e bine, asta e rău, asta trebuie să susțineți și asta nu. Nu e simplu, pentru că ești iubit nici de o parte, nici de cealaltă. Pentru că ți se spune: ”Dar hotărăște-te odată!”. Și m-am hotărât: nu sunt nici cu voi, dar nici împotriva voastră, sunt cu acești oameni care se uită la mine. Am reușit să fac asta, ceea ce îmi dă un sentiment colosal: nu mă detest când mă uit în oglindă, înțelegeți? Știu că fac ceea ce trebuie. Iar modul în care oamenii mă percep este confirmarea acestui fapt.
– În toamnă, emisiunea TV ”Pozner” împlinește 11 ani. Am urmărit aproape toate episoadele și mi s-a părut că pentru fiecare erou alegeți un anumit tip de interviu, care diferă de la invitat la invitat. Gândiți înainte profilul, cine este prieten, cine nu?
Vladimir Pozner: – Nu, nu, nu! Cum se face – pe invitat îl aleg eu. Firește, trebuie convenit cu directorul general al postului, pentru că ei îmi cumpără programul. Și știu că sunt oameni pe care nu îi pot invita. Este un fel de compromis, viața, în general, este presărată cu compromisuri, care sunt și aici, dar aici esențial este că înțelegi că nu te schimbi tu. Sunt de acord, accept. Dar eu aleg invitatul.
– Și mai departe?
Vladimir Pozner: – Mai departe este o echipă, care strânge materile legate de acel om, interviurile lui, declarațiile lui, biografia lui. Citesc totul cu foarte multă atenția și selectez ceea ce mie mi se pare cel mai interesant. Omul poate să-mi fie simpatic sau să nu-mi fie simpatic. Firește, sunt om, nu robot și, desigur, unele lucruri ies la iveală. Sunt oameni care îmi sunt neobișnuit de simpatici, ceea ce se vede. Dar sunt oameni care-mi sunt antipatici, și asta se vede. Nu contest, dar spun: nu aveți dreptate! Iar telespectatorul va decide.
Dar pun întrebări pornind de la convingerea mea interioară: vine telespectatorul meu, care ar vrea să pună și el o întrebare, dar nu poate. Nu are această posibilitate. ”Și mă agit, mă gândesc ce-ar dori spectatorul să-l întrebe pe acel om, altceva decât vreau eu. Și pun acele întrebări.
– Spuneați că îl așteptați de mult la dumneavoastră în emisiune pe Vladimir Putin. Mai doriți să-i luați un interviu președintelui?
Vladimir Pozner: – Desigur.
– Ați lucrat mult timp pentru televiziunea americană. Credeți că auditoriul american este interesat de noi, de ruși?
Vladimir Pozner: – Răspunsul este foarte categoric – nu. Americanii sunt interesați mai mult de ei. Erau interesați de Uniunea Sovietică, pentru că URSS era marele inamic, era un fel de magnet care atrăgea atenția: ”Ce le-a mai trecut prin cap?”. Dar în principiu, pe american nu îi interesează alte țări. Și, fără îndoială, ei ne trezesc nouă interesul mai mult decât noi, lor. Este o realitate.
– Aveți trei cetățenii: rusă, americană și franceză. Ce aveți dintr-un francez și ce dintr-un american?
Vladimir Pozner: – Sunt între Franța și America. Ce am de la un american? Este pur și simplu o stare interioară, sentimentul de mândrie proprie, eu nu pot fi tratat ca o persoană de categoria a doua, nu am nici o admirație pentru șefi. De la francez am pasiunea pentru o mâncare bună, pentru vin. Simțul umorului – ”spada care înțeapă”, nu ”o bâtă în cap”. Căldura. Cert este un lucru, că oamenii nu îi percep pe francezi astfel. La mine totul e amestecat.
Liderul rus Vladimir Putin a luat parte la ceremonia de deschidere a trei noi aeroporturi…
Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a deschis traficul pe autostrada de mare viteză care face legătura…
Este imposibil de indicat o dată și o perioadă anume când Rusia ar fi trebuit…
Viceministrul rus de Externe: NATO se pregătește pentru un conflict armat cu Rusia Viceministrul rus…
În timpul masivului atac cu rachete lansat de armata rusă asupra Kievului a fost lovită…
Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a emis un decret în acest sens. Potrivit presei, în total…
This website uses cookies.