Instituțiile de forță devin și mai importante
14/03
Gazoductul Nord Stream-2 merge mai departe
14/03Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIV): Mădălina și covorul
Vyacheslav Samoshkin
Timp, înainte! Valentin Kataev
Înainte de a trece la romanul lui Liviu Rebreanu, ”Ciuleandra”, pe care l-am primit pentru traducere de la doamna Voronțova, aș vrea să mai spun câteva cuvinte despre Evgheni Vitkovski, cunoscutul poet, remarcabilul traducător din engleză, galeză, olandeză, franceză etc. și creatorul site-ului ”Vek Perevoda” (Secolul Traducerii).
”Această carte nu există!”
El s-a născut la Moscova, dar a crescut la Cernăuți și vorbește cu admirație despre acest oraș minunat. Atunci când ne-am cunoscut, în anii ‘2000, el a fost animat de ideea alcătuirii și publicării unei antologii de poeți bucovineni, sub titlul ”Muzica din parc”, care ar include poeții de expresie română, germană, ucraineană și evreiească, adică acele limbi care circulau odată la Cernăuți, inclusiv, bineînțeles, cel mai cunoscut poet bucovinean al veacului trecut, Paul Celan. M-a rugat să-l ajut și i-am adus din București câteva cărți, printre care și o carte (mai curând, o copie xerox) a unui poet de limba germană, pe care am găsit-o la Biblioteca Academiei Române. A apărut la Cernăuți în 1939. Când a văzut-o, Evgheni a exclamat: ”Incredibil! Această carte nu există!..” Era vorba despre un poet german, cernăuțean de origine, care în timpul războiului s-a înrolat în trupele Wehrmacht-ului şi drept urmare, după război, cărțile lui au fost scoase din toate bibliotecile sovietice și probabil distruse. Iată de ce Evgheni Vitkovski considerase că această carte nu mai există, în orce caz, în spațiul fostei URSS. Pentru el a fost un adevărat miracol faptul că ea s-a păstrat în România… După câte știu eu, antologia concepută de Evgheni încă nu a văzut lumina tiparului, înseamnă că mai lucrează la ea. În schimb, a publicat mai multe antologii valoroase dedicate poziei ruse din emigrație și poeziei universale traduse în rusă, cea din urmă întitulându-se ”Strofele secolului-2”.
Poetul și traducătorul, Evgheni Vitkovski /Foto: Novîie Izvestia
Dar în ceea ce privește site-ul ”Vek Perevoda”, fondat de Vitkovski, ideea lui a fost următoarea: adevărata școală de traducere și, în primul rând, de traducere poetică, în Rusia s-a format abia în secolul XX, începând cu primele două decenii (”secolul de argint” al literaturii și al artei ruse) și continuând cu perioada sovietică, când această artă a înflorit, întrucât niciodată în Rusia nu se traducea atât de masiv, precum în acei ani și, mai ales, din limbile popoarelor care populau republicile sovietice, ceea ce corespundea și politicii statului orientate spre apropierea cât mai strânsă a acestor popoare în cadrul URSS.
Școala rusă de traducere poetică, spre deosebire de școlile străine, unde se admite o traducere destul de ”liberă” sau aproximativă, se caracterizează prin rigoare și cât mai multă fidelitate față de original, ceea ce presupune respectarea rimei și a succesiunii acesteia, a ritmului, a intonației, chiar a numărului de silabe într-un vers și strofică. Această nu înseamnă în niciun caz o traducere literă cu literă. Cea mai grea sarcină pentru un traducător este să faci ca versiunea ta rusească a poetului aparținând altei limbi să devină un fenomen, o faptă a poeziei ruse. Cel mai grăitor exemplu al unei asemenea transpuneri geniale este traducerea lui Mihail Lermontov a poeziei lui Goethe ”Wanderers Nachtlied” (”Cântecul de noapte al călătorului”), care în versiunea rusă a intrat în fondul de aur al poeziei ruse. Dacă luăm traduceri poetice din rusă în limba română putem spune că traducerile lui George Lesnea din Serghei Esenin sunt nu numai foarte fidele față de original, dar, de asemenea, au intrat în fondul de aur al poeziei românești…
Când în 1979 m-am apucat de traducerea romanului ”Ciuleandra”, așteptările mele precum că traducerea prozei ar fi mai ușoară decât cea a poeziei s-au năruit: am văzut că, dimpotrivă, e mai dificilă. În poezie, rima și ritmul te ajută oarecum să rotunjești lucrarea, în proză, acestea lipsind, trebuie să cauți acea singură variantă de exprimare în limba ta care se potrivește sută la sută cu situația din original…
Mădălina și covorul
La început, nu-mi era clar motivul pentru care ”Ciuleandra” nu a fost până atunci tradus în limba rusă, spre deosebire de alte creații ale lui Liviu Rebreanu, precum ”Ion”, ”Răscoala”, ”Pădurea spânzuraților” și unele piese mai scurte. Dar pe urmă, mi-am dat seama de ce. În roman, în această bijuterie de proză care face parte din opera ”celuilalt Rebreanu”, este vorba de ”inconștientul colectiv”, o teorie a filozofului german Carl Jung, socotit de ideologii sovietici drept un filozof burghez și reacționar, într-un cuvânt, ”pseudo-științific”. Deci, cartea chiar dacă ar fi fost tradusă, nu avea nicio șansă să treacă de cenzură – realitățile de plumb de atunci… Interesant este faptul că romanele ”celuilalt Rebreanu”, precum ”Jar”, ”Adam și Eva” și ”Amândoi”, au rămas, de asemenea, netraduse în limba rusă. Bineînțeles, acestea nu se ridică, din punct de vedere artistic, la nivelul amplelor fresce sociale ca ”Ion” sau ”Răscoala”, dar scrisul marelui prozator se simte și în aceste opere ”de rândul al doilea” din creația lui…
Pe mine m-a fascinat toată povestea Mădălinei, compătimeam cu toate personaje din carte, până la deznodământul ei dramatic. În subiectul romanului, în toată construcția lui se simțea o influență benefică a lui Dostoievski…
După ce traducerea mea a apărut la revista ”Румынская литература”, am primit un onorariu de 4000 de lei net, 25% din suma totală fiind reținută ca impozit pe venit (pentru că eram persoană străină). Mă gândeam împreună cu soția cum să cheltuim acești bani și am hotărât să luăm un frumos covor românesc. De ce musai un covor? În primul rând, eram o familie tânără care aștepta să primească un apartament nou la Moscova (stăteam la rând la agenția ”Novosti”) și acest apartament urma să fie amenajat în mod corespunzător. În al doilea rând, pentru că, în acei ani, în URSS, un covor era considerat obiect de lux și nu-l găseai la magazine. Covoarele, ca și mașinile, erau repartizate prin întreprinderi și instituții, adică pe linia sindicatelor care decideau cine merită mai mult să primească asemenea lucruri – primii pe listă erau veteranii de război, veteranii muncii sau fruntașii, dar în mod neoficial, bineînțeles, și șefii… În acest context social, aș zice, am intrat în posesia unui covor splendid, cu dimensiunile 3 x 4 metri, făcut la Cisnădie. După expirarea mandatului meu, în decembrie 1982, l-am luat la Moscova. Până atunci, s-a rezolvat și problema cu locuința: am primit (gratis!) un apartament excelent, cu trei camere, într-un cartier nou, Iasenevo, aflat la marginea Moscovei, unde începeau pădurile…
Dar în ceea ce privește ”Ciulandra”, cu mult mai târziu, am reușit să o mai public și la Chișinău, în revista literară de limba rusă ”Literaturnaia Moldova. Kodrî”…
Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
https://www.vestidinrusia.com/2018/09/06/4388/
(Va urma)
