Alexandr Novak: Tranzitul de gaze prin Ucraina este de 2,5 ori mai scump
27/02
Populația Rusiei a scăzut pentru prima dată în ultimii 10 ani
28/02Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXII): O șansă pierdută?
Vyacheslav Samoshkin
Timp, înainte! Valentin Kataev
Macheta artistică și textele revistei ”Aurora” primite de la redacția din Moscova trebuiau adaptate, traduse în românește și pregătite pentru tipar. Această muncă îmi lua o mare parte din timp la Biroul ”Novosti”. Eram în permanentă comunicare cu staff-ul nostru românesc, graficianul Ion Făgărășanu, traducătorii Igor Bloc și Alexandra Vlad care stăteau la un birou separat. Mai trebuia să răspund la scrisorile cititorilor, o mare parte cerând abonament la ”Aurora”. Periodic, mai organizam în paginile revistei un concurs întitulat ”Ce știți despre Uniunea Sovietică?”, al cărui câștigător obținea drept premiu întâi o călătorie în URSS. Ceilalți câștigători primeau diferite cadouri, un ceas, un samovar electric, o râșniță sau o matrioșcă…
În aceste condiții, activitatea mea de corespondent, întâlniri, vizite și călătorii de documentare și pe urmă, redactarea și trimiterea corespondențelor mele la agenție sau la ziare și reviste din Moscova, parcă se muta pe plan secund, ceea ce nu mă prea inspira. Visam să fiu exclusiv un corespondent ”pur” de presă, precum colegii mei de la ”Pravda”, ”Izvestia” sau de la Radio. Și odată, o asemenea posibilitate mi-a fost dată.
În februarie anului 1978, colegul și prietenul meu de la ”Izvestia”, Leonid Toporkov a fost cu treburi la Moscova. Când s-a întors, mi-a spus că i s-a oferit un post foarte interesant, de fapt, el, veteran al ziarului (avea vârsta de 46 de ani) a fost promovat pentru funcția de membru al colegiul de redacție și că m-a recomandat pe mine în locul său de corespondent la București. Deci, mi-a citit gândurile…
În curând, candidatura mea a fost aprobată la nivelul conducerii ziarului. A mai rămas un ”fleac” – acordul agenției mele. Și aici m-am confruntat cu o împotrivire crâncenă, mai precis, din partea șefului meu nemijlocit, Iuri Nikolaevici Jdanov, redactor-șef al Redacției principale pentru țările socialiste. Poate că motivul lui era simplu: ”Eu te-am creat, eu te-am crescut și vei lucra acolo unde te-am trimis – la Biroul ”Novosti” din București!”. Spre amărăciunea mea, nu m-au ajutat nici intervențiile mele pe lângă vicepreședintele și chiar președintele agenției, Lev Tolkunov (prin consilierul lui pe care îl cunoșteam) care au fost de acord, dar nu puteau să treacă peste capul șefului meu direct, Jdanov care nu s-a clintit în atitudinea sa de neacceptare categorică.
”Femeia nisipurilor”
Dar poate, în esență, el a avut dreptate. De altfel, și eu, în adâncul sufletului meu, îmi dădeam seamă că aici, la ”Novosti”, pot să fiu de mai mare folos, decât altundeva, având în vedere experiența mea în materie de revistă ”Aurora”. În această ordine de idei, îmi aduceam aminte de romanul japonezului Kobo Abe, ”Femeia nisipurilor”, unde eroul căzut într-o groapă adâncă printre nisipuri își dă seama, în sfârșit, că el chiar le poate fi de folos oamenilor care luptă din răsputeri ca să-și apere, să-și salveze satul în fața năvălirii nisipurilor. Mă gândeam că și revista ”Aurora” – despre care am vorbit amănunțit în fragmentele precedente – este unul dintre instrumentele care ar putea să salveze relațiile de prietenie dintre ruși și români, supuse în acei ani unor încercări grele. Tocmai pentru asta a luptat revista ”Aurora” și cei care o făceau. Cine știe, poate că tocmai din acest motiv, vorbind în mare, după al doilea mandat al meu în România, început în 1989, eu, practic, am rămas aici pe viață. Mă lupt cu năvălirea nisipurilor…
În acest sens, se poate spune că atunci, în 1978, n-am pierdut nicio șansă, am rămas pe drumul meu cel bun.
Prin urmare, în locul lui Leonid Toporkov, după ce acesta a plecat definitiv din țară, a venit la post un ziarist în vârstă, veteran de război, Viktor Kukușkin, care nu știa limba română…
Din materialele mele din acei ani mi-au rămas în memorie eseul despre frescele exterioare ale mănăstirilor din Moldova de Nord publicat în revista ”Vokrug sveta” (”În jurul lumii”) care era foarte citită atunci, interviul cu Angela Similea publicat în săptămânalul ”Nedelia”, supliment al ziarului ”Izvestia”, iar pentru că această cântăreață era foarte populară și în comunitatea sovietică din România (a cântat nu o dată la evenimentele din Ambasada URSS), interviul a avut o rezonanță deosebită în acest mediu, iar eu n-am scăpat de glumele făcute pe seama mea, datorate întâlnirii și discuției mele cu frumoasa Angela Similea…
Pe treptele revistei ”Ogoniok”
Tot atunci am început să scriu pentru principala revistă ilustrată sovietică, ”Ogoniok” (”Flacăra”) care avea atunci unul dintre cele mai mari tiraje din URSS, peste două milioane de exemplare – practic, am devenit autorul permanent al acestei publicației importante. Erau materiale ample despre construcția de locuințe în România, despre Insula Mare a Brăilei (”Pământ desțelenit”) și directorul gospodăriei de acolo, Ion Vlad, despre pregătirea profesională a tinerilor (luând drept exemplu liceele, în speță liceul agro-industrial din Brănești de lângă București – cu această ocazie am descoperit și mănăstirea Pasărea); despre experiența românească de pregătire a cadrelor în domeniul turismului (”Știința ospitalității”) – o problemă de actualitate în acei ani pentru URSS…
O dată am făcut o amplă prezentare a Dobrogei, cu un titlu aproape hemingwayian, ”Dealurile verzi ale Dobrogei”, unde am inclus și un fragment despre viile din insula Ostrov…
Altă dată am prezentat organizația internațională ”Apimondia” al cărei sediu se află la București – drept o recunoaștere a meritelor științifice și de producție ale apicultorilor români.
N-au scăpat de pana mea de ziarist nici renumitul Teatru de Păpuși ”Țăndărică” și cititorii revistei ”Ogoniok” au aflat de remarcabila regizoare Margareta Nicolescu, sufletul acestei instituții originale care a pus în scenă și un spectacol pe muzica lui Igor Stravinski, dedicat centenarului marelui compozitor rus.
Într-un număr care apărea în ajunul Crăciunului am povestit despre cum se desfășoară această sărbătoare, un adevărat carnaval cu măști și costume populare în satul Târpești, județul Neamț, și despre talentatul regizor local al acestor spectacole cu procesiuni și colinde, Nicolae Popa, celebrul și unicul meșter, creatorul sutelor și sutelor de măști dintre cele mai diverse, inspirate din tradițiile populare și folclorul românesc. Mi-a povestit despre tehnica de confecționare a măștilor și despre materialele folosite, despre alte preocupări ale sale, poezie, arheologie, colecționarea de obiecte de artă populară, sculptură în lemn și în piatră… Am plecat atunci de la Târpești cu două măști formidabile pe care mi l-a dăruit maestrul.
”Secvențe din viața lui Ion Popescu-Gopo”, interviul publicat în revista ”Ogoniok”, 1982 /Foto din arhiva personală
Pentru întâlnirea cu regizorul Ion Popescu-Gopo mă pregăteam temeinic, am văzut și am citit tot ce a spus și a scris marele cineast în ultimii cinci ani. Interviul ”Secvențe din viața lui Ion Popescu-Gopo” a fost publicat pe două pagini de ”Ogoniok”. În material, am subliniat o mare descoperire, o inovație a maestrului în domeniul cinematografiei universale, care a fost și genială și simplă: un film de animație, dar nu ca înainte, de distracție și amuzament, ci unul pe teme serioase și mai mult decât atât, un film însuflețit de omulețul inventat chiar de către artist. Un merit răsplătit cu marele premiu ”Palme d’Or” al festivalului internațional de la Cannes. Simpaticul maestru, plin de umor, mi-a relatat în detaliu cum s-au derulat filmările coproducției româno-sovietice ”Maria-Mirabela” și ce mare rol în succesul filmului a jucat muzica scrisă în prealabil de Eugen Doga…
Interviul a fost apreciat de redacție și așa, la sfârșitul anului, am fost anunțat ca laureat al premiului revistei ”Ogoniok” pe anul 1982, singurul premiu jurnalistic neoficial și de aceea foarte prețios în Uniunea Sovietică a acelor ani. Iar în primul număr al revistei pe 1983, au fost publicate portretele tuturor laureaților, pe genuri ziaristice – proză, eseu, interviu, grafică … A apărut și portretul meu, alături de Herluf Bidstrup, faimosul caricaturist danez, și de Cinghiz Aitmatov, marele prozator sovietic, ceea ce a fost pentru mine un prilej firesc de bucurie și mândrie…
(Va urma)
Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
https://www.vestidinrusia.com/2018/09/06/4388/
