Prof. univ. dr. Nicolae Iuga: Ucraina divizată – Dezbinarea geopolitică (I)

Vă prezentăm un interesant articol semnat de prof. univ. dr. Nicolae IUGA și apărut în revista ”ART-EMIS” (www.art-emis.ro). Articolul este reprodus cu unele prescurtări. 

S-ar putea ca unii să se indigneze pentru faptul că noi vorbim despre Ucraina ca despre o țară scindată, dar termenul nu ne aparține. L-a utilizat renumitul politolog American S. P. Huntington, în lucrarea sa celebră „Ciocnirea civilizațiilor” (The Clash of Civilizations, 1996), numind unele state, fosta Iugoslavie, Turcia sau Ucraina de exemplu, „state sfâșiate” (states torn), adică state situate pe zona de interferență a două civilizații diferite și divizate între acestea[1].

Pentru a slăbi și mai tare aceste state, pentru a duce „sfâșierea” în astfel de state până în pragul războiului civil, S.U.A. au aplicat de fiecare dată un scenariu extrem de simplu[2]. De exemplu, se ia o țară în care S.U.A. urmăresc anumite interese și doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Aici se finanțează masiv o opoziție bezmetică și vehementă, insensibilă la argumente raționale și se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aștepte finalizarea procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziția acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar și simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentație de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată, în mod  neverificat, de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstrațiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenței și s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales și părăsește puterea. Opoziția proclamă victoria şi sărbătorește euforic ca la introducerea calului de lemn în cetatea Troiei, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată. Oricât ar părea de curios, acest scenariu simplu și aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera cu care S.U.A. au reușit să dea trei lovituri de stat, în trei țări – Serbia, Georgia şi Ucraina – în trei ani la rând. Agentul care orchestra şi finanța aceste lovituri de stat era însuși ambasadorul pleni-potențial al S.U.A. Richard Miles. Acest Richard Miles era în anul 2000 ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc aşa-zisa „revoluție a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluția portocalie”.
În Ucraina a fost însă nevoie de o repetare a așa-zisei „revoluții portocalii”. Prima „revoluție” a avut loc în iarna anilor 2003-2004. Președintele Leonid Kucima nu avea posibilitatea constituțională să mai candideze pentru încă un mandat, așa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iușcenko, avea ca din întâmplare aproximativ aceleași date ca şi Saakaşvili din Georgia. Vorbitor de limbă engleză, a făcut studii în S.U.A., a trăit mai mulți ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetățean american. Foarte probabil recrutat de către C.I.A. şi trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, ambasadorul Miles şi-a făcut apariţia la Kiev. După tipicul cunoscut de la Belgrad şi Tbilisi, susţinătorii lui Iușcenko nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Independenței, acuzând, în mod neverificat, puterea de fraudă. Manifestațiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul președinte Kucima şi candidatul susținut de acesta au cedat şi au predat ștafeta echipei „democratului” Iușcenko. Prima „revoluție” a fost finanțată de către S.U.A., au fost finanţate o serie întreagă de organizații ale „societății civile” (care de fapt nici nu exista), inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fostul oficios comunist, sau mișcarea ultranaționalistă Ruh. Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o populaţie majoritar ucraineană naționalistă, precum şi minorități de cultură vestică, în special maghiarii, polonezii şi românii din Transcarpatia. Estul ţării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni autohtoni sau emigrați din fosta U.R.S.S., şi ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul conviețuirii diverselor naționalități. Astfel că S.U.A au fost nevoite să facă cea mai proastă alegere posibilă, susținând curentele naționaliste ucrainene, intolerante, pentru „democratizarea” acestei țări, utilizând de fapt mijloace care sunt de natură să compromită scopul.

A doua „revoluție portocalie” a fost organizată tot de către S.U.A. zece ani mai târziu, fiind nevoie să se mobilizeze din nou manifestații la Kiev şi în alte orașe din Ucraina de Vest în iarna anului 2013-2014, cu scopul alungării de la putere a președintelui ales Ianukovici și înlocuirea lui cu un președinte marionetă a S.U.A.. La fel ca şi în iarna anului 2003-2004, S.U.A. nu au găsit o posibilitate de finanțare a Ucrainei, în vederea redresării economiei acestei țări, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piață de la Kiev, cu câte 200-300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost virați din Germania prin Fundația „Konrad Adenauer”[3], dar și din S.U.A., prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nuland, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă și o rusofobă înverșunată în același timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în S.U.A., a declarat cu un cinism greu de egalat că „S.U.A. au investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei rețele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina și pentru a dărui Ucrainei viitorul pe care îl merită”[4]. Este de înțeles că S.U.A. nu sunt interesate în reconstrucția economică și dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci mizele implicării S.U.A., cu costuri uriașe, în destabilizarea politică a Ucrainei, sunt cu totul altele. S.U.A. au avut în vedere atragerea Ucrainei în N.A.T.O., sub pretextul unui pericol rusesc, pentru ca apoi să ocupe zona de mare importanță strategică a Crimeii, să exploateze resursele de gaze și petrol din zona economică ucraineană a Mării Negre și să ocupe zona de mare potențial economic a Donbasului. Or, era evident că în anul 1954, atunci când a transferat către Ucraina Sovietică întinse teritorii rusești, conducătorul U.R.S.S. Nikita S. Hrușciov nu și-a imaginat că într-un viitor oarecare Ucraina va încerca să intre în N.A.T.O., cu teritoriile rusești cu tot. Filosofia lui Hrușciov era că aceste teritorii rusești rămân rusești, indiferent dacă din punct de vedere formal se află în interiorul frontierelor Ucrainei ori ale Republicii Sovietice Federative Ruse.

Istoric vorbind, Ucraina ca stat a fost translatată pe hartă în mod repetat. După cum se știe, în ambele războaie mondiale, Ucraina în cea mai mare parte a ei s-a poziționat împotriva rușilor – și în ambele a pierdut. În Primul Război Mondial, sub comanda (între alții) a lui Skoropadski și mai apoi a lui Petliura, ucrainenii au luptat alături de austrieci, germani și respectiv polonezi împotriva rușilor și au pierdut, iar după război Ucraina a fost strâmtorată și împărțită între Polonia și U.R.S.S. Pe teritoriul U.R.S.S. Stalin a creat o Republică Ucraineană Sovietică… Apoi, în Al Doilea Război Mondial, o parte considerabilă a ucrainenilor, organizată ca Battalion Ukrainische Gruppe Nachtigallsub și ca Armata Revoluționară Ucraineană de sub conducerea lui Stepan Bandera, a luptat alături de Hitler din nou împotriva U.R.S.S. și din nou a pierdut.

După Al Doilea Război Mondial… în mod paradoxal… Ucraina nu numai că nu a avut de suferit, ci chiar a ieșit cu teritoriul mărit considerabil. Noul lider al U.R.S.S. Hrușciov a luat teritorii istorice rusești, inclusiv peninsula strategică Crimeea și le-a transferat… în cadrul Ucrainei Sovietice. Dar, repetăm, ideea lui Hrușciov era că aceste teritorii rămân ale U.R.S.S., indiferent dacă sunt în Ucraina sau în Rusia și că nu se vor înstrăina cândva către adversarii U.R.S.S. din Vest. El nu și-a imaginat niciodată (să încercăm să ne transpunem în mentalul lui) că Ucraina… va încerca să aducă bazele militare ale S.U.A. în Crimeea. Apoi, după Al Doilea Război Mondial, Stalin a luat teritorii din Estul Germaniei învinse și le-a dat Poloniei comuniste, iar teritorii poloneze din Estul Poloniei și teritorii maghiare din estul Ungariei le-a dat Ucrainei Sovietice, de fapt le-a luat pe seama U.R.S.S. Pur şi simplu, Polonia a fost mutată de către Stalin pe harta Europei de la Est către Vest, pentru ca U.R.S.S., prin intermediul Ucrainei Sovietice, să se poată extinde ceva mai mult spre Vest.
                                                                                                                                                                                                                            Va urma

–––––––––––––––
[1] S. P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, Ed. Antet, Bucureșști, 1999, p. 201.
[2] Vezi Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj, 2014, p. 62 și urm.
[3] www.paulcraigroberts.org,
[4] www.informationclearinghouse.info/article37599.html