Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXX): Pe traseele dunărene
Vyacheslav Samoshkin
Timp, înainte!
Valentin Kataev
Una dintre artele unde România s-a situat totdeuna la înălțime este artă lirică, inclusiv cea corală. Este suficient de menționat numele celebre, precum Haricleea Darclée, Zenaida Pally, Elena Cernei, Nicolae Herlea, Octav Enigărescu, David Ohanesian, Ludovic Șpiess, Angela Gheorghiu sau Corul ”Madrigal”, cel al ansamblului ”Doina” sau Corul de Copii Radio…
Odată, undeva în vara lui 1978, am nimerit la Brăila, unul dintre leagănele artei lirice din România. În primul rând m-a fermecat orașul însuși, aerul lui romantic. Știam că la schița de sistematizare a Brăilei a contribuit și generalul Pavel Kiseleff, inginer miliar de profesie, care parcă ar fi vrut să repete aici modelul urbanistic al Odessei: toate străzile încep de la malul Dunării și, făcând un semicerc, se termină tot pe malul Dunării, iar, împreună cu străzile radiale care converg spre Piața Traian, formează un fel de păianjeniș…
Pe una dintre aleile radiale cu tei pe ea se afla clădirea veche și frumoasă a Casei de cultură, fostul sediu al societății muzicale sau, mai bine zis, al Corului bărbătesc ”Armonia” care a apărut aici încă în secolul XIX, în 1871, și, trecând prin toate epocile și războaiele, a ajuns până în zilele noastre. O vreme, viața artistică a corului a fost legată cumva și de activitatea compozitorului Ion Ivanovici, autorul celebrului și nemuritorului vals ”Valurile Dunării”, care timp de mulți ani, a lucrat la Brăila și la Galați, conducând o formație de muzică militară. În anii ’70, în toiul perioadei comuniste, mi s-a povestit cu evlavie despre Corul ”Armonia” și tradițiile sale, despre premiile naționale și internaționale câștigate de acesta. Am povestit cu entuziasm despre Brăila și tradițiile ei muzicale cititorilor ziarului ”Sovetskaia kultura”, subliniind faptul că participanții corului al căror număr depășea o sută de membri nu erau profesioniști, ci amatori. Dar, recent, am aflat cu tristețe în ce hal, în ce condiții dificile de existență a ajuns ansamblul în anii libertății și democrației, pierzând și sediul său și orice susținere financiară…
Când întâlnesc asemenea fapte, indiferent unde – în Rusia, în România sau în altă parte – mă gândesc că era bună ideea unui proces al comunismului, ar rezolva multe probleme rămase din trecut, dar nu ar fi rea și ideea organizării unui proces al postcomunismului care, poate, ar rezolva și multe din problemele economice, sociale și culturale de astăzi…
Călătorie în timp
Brăila mă atrage ca un magnet – și atunci, în perioada apusă, și după. Când treci peste pod și o iei la dreapta, nimerești în Pisc, un cartier lipovenesc. De aici sau din zona adiacentă au provenit mulți sportivi români, cei mai renumiți fiind boxerii, frații Cuțov. Aici, pe malul Dunării, am vorbit cu un grup de copii. Ei mi-au povestit despre o fetiță, prietena lor de joacă, care s-a înecat în Dunăre nu cu mult înainte. Tot aici am auzit o poveste despre o altă fetiță de 10 ani, țigancă, care venea în fiecare dimineață pe malul Dunării, pentru a-și spăla fața cu putere, folosind și nisip, pentru ca pielea ei de pe față să devină albă…
Îmi plăcea să călătoresc în zona aceea – era ca și când te-ai angajat într-o călătorie în timp. Cu bacul treci peste Dunăre și te trezești la Smârdan, la Măcin… La Măcin, nu departe de Dunăre, se înalță un monument dedicat Regimentului Riazanski, primul din Armata Rusă care, în aprilie 1877, a forțat Dunărea și a intrat în luptă cu Armata Otomană. Mulți ani monumentul a stat în paragină și abia la sfârșitul anilor’90 a fost restaurat prin efortul și strădania comunității locale a rușilor-lipoveni. Dar, în ceea ce privește Munții Măcinului, odată am aflat că în perioada țaristă, când între Casa Regală și Casa Imperială au existat relații excelente, cu granitul Măcinului a fost pavată Piața Roșie din Moscova…
Dar rușii-lipoveni nu stau atât la Măcin, cât în satul Carcaliu – este un toponim turcesc, o traducere a denumirii rusești, Kamen (Piatra), precum se numise localitatea, începând cu secolul XVIII, după ce s-au refugiat aici ”schismaticii”, cazacii de pe Don conduși de Nekrasov persecutați de biserica oficială rusă. De aici provine prietenul meu, profesor universitar, specialist în limba și literatura rusă, Fiodor Chirilă.
Bineînțeles, viața sătenilor era strâns legată de Dunăre și, în primul rând, de pescuit. Iată de ce amenajările hidrologice efectuate pe albia fluviului – după ce el s-a retras la câțiva kilometri de sat – au produs multe schimbări în viața și preocupările lipovenilor, reorientându-i spre viticultură și grădinărit. În epoca nouă, mulți tineri s-au lansat în afaceri și au avut succes.
Dar la Carcaliu, Dobrogea abia începe, urmează alte sate rusești-lipovenești, Jurilovka, Slava Rusă, Slava Cercheză, Mahmudia, Babadag, Sarichioi, Ghindărești… Deloc întâmplător, Dobrogea și Dunărea îi atrăgeau pe staroverii ruși, adică cei care au rămas fideli credinței ortodoxe vechi. Interesant este faptul că, în folclorul rusesc, în cântecele populare, din toate râurile şi fluviile, Dunărea este menționată mult mai des, decât celelalte – să zicem, Volga, Nipru, Don sau Dvina. Poate că datorită faptului că folclorul rusesc s-a format în linii mari încă din epoca de expansiune a slavilor estici care, începând cu sfârșitul secolului VI, au ajuns și au rămas în spațiul Carpatic și în Balcani…
La Ghindărești, care se află pe drumul dintre Hârșova și Cernavodă, pe malul înalt al Dunării stau case de piatră bune, frumoase și solide. Pe ce bani au fost construite? Bineînțeles, pe banii câștigați prin muncă. Mi-au povestit localnicii cum se descurcau ei pe vremea lui Ceaușescu, făcând deja atunci o economie de piață. Fiind majoritatea pescari, știiau dinainte când trec navele sârbești pe brațul lor Borcea. Atunci se agățau ei cu bărcile de bordul navei, le dădeau marinarilor sârbi, cu care erau în relații de prietenie, cantitatea de pești prinşi și primeau în schimb cartușe cu țigări ”Kent”, care în vremea aceea jucau un rol de valuta forte și ajutau la rotunjirea veniturilor lor…
Dacă mergi mai departe, nimerești în altă epocă, mult mai veche. Pe malul abrupt al Dunării se înalță fortăreața romană Capidava care, alături de celelalte care nu prea au supraviețuit până în prezent, monitoriza și apăra traficul navelor romane în drum spre Marea Neagră, dus și întors. O vreme neliniștită și războinică…
(Va urma)
Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
