Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVIII): Între laminor și Cehov

Timp, înainte!                                                                                                                                                                                                                                                       Valentin Kataev

O mare parte din timpul meu de lucru era dedicat revistei ”Aurora” care, înainte de a fi predată la editură și tipografie, trebuia să fie completată cu niște articole operative venite prin telex de la Moscova – comentarii privind ultimele evoluții din URSS sau din relațiile acesteia cu alte țări. Uneori, pe pagini rezervate, puneam și materiale pregătite la București – acestea relatau despre evenimentele petrecute în România pe linia cooperării bilaterale, ba economice, ba culturale.

Aceleași subiecte le abordam deseori și atunci când scriam pentru presa sovietică. În România au existat peste 140 de obiective economice construite în cooperare cu URSS sau, precum se scria în acei ani, ”cu asistență tehnică sovietică”. Și tot timpul apărea ceva nou în acest domeniu – ba centrala hidroelectrică de la Porțile de Fier, ba un laminor modern pornit la COS-Târgoviște, ba fabrica de mecanică fină dată în exploatare la Breaza, ba un cuptor nou de la Galați… Și peste tot mă deplasam cu mașina, mă documentam, vorbind cu specialiștii noștri sau români, făceam și poze cu camera mea ”Smena-2” pe care o aveam încă din anii copilăriei sau cu un ”Zenit”, din dotarea biroului nostru. Cu ”Smena” făceam poze alb-negru, cu ”Zenit”, pe cele color.

De la reportaje la o carte

Îmi aduc aminte de noul combinat de fibre sintetice de la Săvinești, în apropierea Brăilei, care nu avea analog în țările socialiste, combinatul fiind rodul cooperării pe linia CAER. Bineînțeles, aceste deplasări și contacte îmi extindeau formidabil orizontul de cunoaștere a vieții, în general. Am văzut, am cunoscut zeci și zeci de oameni, muncitori simpli, tehnicieni și ingineri, la locul lor de muncă, muncă pe care uneori o găseam destul de grea și m-am pătruns și mai mult de un respect profund față de acești oameni. Cu mulți ani mai târziu, în ziua de 22 decembrie 1989, m-am bucurat foarte mult când am văzut cu ochii mei cum tocmai acești muncitori, ieșind din toate întreprinderile în coloane organizate și umplând centrul Bucureștiului, au determinat fuga lui Nicolae Ceaușescu, schimbarea regimului politic din țară și, prin urmare, a mersului istoriei…

După ce m-am întors la Moscova, în urma expirării mandatului meu, la propunerea Editurii ”Novosti”, am adunat toate reportajele și corespondențele dedicate cooperării economice sovieto-române într-o carte care a fost publicată în limba română și difuzată în România…

A două nișă tematică a mea a fost evenimentele culturale sau, de preferat, confluențele celor două culturi. Tematică unde mă simțeam mai confortabil. Văzând că nu există un teatru important în România care n-ar avea în repertoriul său măcar o piesă lui Cehov, am scris pentru cotidianul ”Sovetskaia kultura” materialul ”În mod deosebit este popular Cehov” (chestiunea valabilă și astăzi, România rămânând o țară teatrală, în sensul că arta teatrală aici a fost și este undeva la nivelul european). Altă dată, văzând că la ”Bulandra” se joacă ”Anecdote provinciale”, după genialul Alexandr Vampilov (un siberian care a murit la vârsta de 34 de ani, înecându-se în lacul Baikal), i-am luat interviul regizorului Valeriu Moisescu – tot pentru ”Sovetskaia kultura”. Am constatat și cu acest prilej cât de bine se păstrează în arta teatrală românescă tradițiile marelui regizor Konstantin Stanislavski…

Bulgakov la Teatrul Mic

N-am trecut nici pe lângă magistrala punere în scenă a romanului ”Maestrul și Margareta” al lui Mihail Bulgakov, realizată în 1980 la Teatrul Mic de Cătălina Buzoianu căreia i-am luat un interviu. Am fost martor ocular al fenomenului când un om de artă, practic, a transpus în viață visul tinereții sale – este vorba, bineînțeles, de Cătălina Buzoianu. De ce zic că spectacolul a fost unul magistral? În afară de dramatizarea spectaculoasă a romanului, făcută chiar de regizoare, i-am văzut în rolurile principale pe Ștefan Iordache (Maestrul), Valeria Seciu (Margareta), Dan Condurache (Woland), Octavian Cotescu (Pilat din Pont)… Poate că a fost și meritul lui Dinu Săraru, directorul de atunci al Teatrului Mic, care, după cum am înțeles, a ținut să promoveze adevărate valori artistice, trecând peste superstiții ideologice. În orice caz, a susținut în mod exemplar demersul tinerei regizori.

Iar faptul că abia în urmă cu trei ani, spectacolul ”Maestrul și Margareta” a fost montat pentru prima dată și la Moscova, la Teatrul de la Taganka, de către celebrul regizor Iuri Lubimov, materialul meu despre premiera din București a fost primit de public cu mare interes…

La sugestia lui Aurel Dragoș Munteanu

În ce privește temele de scris, am luat notă și de sfatul lui Aurel Dragoș Munteanu, cu care am discutat undeva în martie 1977 și care, printre altele, mi-a atras atenția asupra temei noii împărțiri administrativ-teritoriale a României realizate în 1968. Aceasta a avut un impact puternic asupra întregii dezvoltări economice și sociale a țării. Scopul reformei a fost o anumită descentralizare și eliminarea decalajelor în dezvoltarea județelor reînființate. Într-adevăr, un suflu nou în aceste județe se simțea destul de mult, chiar începând cu noul aspect al centrelor politico-administrative județene, niște clădiri moderne și făcute cu bun gust pe care le-am văzut în toate reședințele de județ, la Pitești și Baia Mare, la Brăila și Piatra Neamț – peste tot… Deci, a fost vorba despre revenirea la o tradiție de împărțire teritorială care s-a dovedit a fi mai eficientă, decât cea făcută după război și care imitase organizarea teritorială existentă în URSS… În orice caz, această reformă majoră se înscria în linia politică de distanțare de Uniunea Sovietică începută de Gheorghiu-Dej și continuată de Ceaușescu.

(Va urma)