Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVII): Invitație la istorie. În loc de Poveste de Crăciun

Timp, înainte!                                                                                                                                                                                                                                            Valentin Kataev

La sfărșitul lui decembrie 1955, împreuna cu alți 3.000 de copii adunați din toate colțurile Uniunii Sovietice, am ajuns la sărbătoarea Pomului de Anul Nou din Kremlin. A două zi, despre acest eveniment scria ziarul ”Izvestia”.

Foto: ”Izvestia”, 30 decembrie 1955

Pentru orașul meu natal Noghinsk și raionul adiacent (regiunea Moscova) a fost repartizată o singură invitație, un singur bilet pentru Marele Palat al Kremlinului. Departamentul raional al educației, la rândul său, a repartizat această invitație celei mai bune școli din oraș, școala de bază Nr.20, de pe lângă Liceului Pedagogic, în care învățam eu. Consiliul didactic al școlii, în ședința sa, a decis acordarea invitației întocmai mie, elevul în clasa a patra ”B” care, pe lângă faptului că avea numai note excelente, сânta în orchestra de instrumente populare a școlii ca domra-primă (un fel de mandolina rusească, cu trei coarde) și a câștigat niște concursuri etc.

Despre toate acestea am aflat de la învățătoarea mea, Maria Vasilievna, care într-o după amiază a venit la noi acasă și mi-a adus această invitație. Era o zi de vacanța de iarnă, părinții fiind la serviciu. Acasă nu erau decât noi, trei copii, sora, fratele și eu. În prezența lor, Maria Vasilievna m-a lăudat pentru succesele mele și a spus că sunt primul om din oraș care merge la sărbătoarea Pomului de Iarnă, la Kremlin. Că peste două zile trebuie să merg cu mama sau tata la Moscova, pentru ca la ora 9 dimineața să fiu la intrarea în Marele Palat.

– Slavik, du-te acolo, să vezi și reține bine toată desfășurarea, cred că o să vezi și Kremlinul în ansamblu, și pe urmă, când începe școala, povestești întregii clase cum a fost…

Eu credeam și nu credeam în ce se întâmplă. Totul era ca dintr-o poveste. Eu? La Kremlin? După ce a plecat Maria Vasilievna, noi tot studiam invitația. Era foarte frumoasă. Tipărită pe o hârtie deosebită, cu moș Gerilă (moș Crăciun nu se folosea atunci), cu sanie și cu o imagine a Kremlinului – în culori vii pline de fire și fluturași de aur.

Școala și umbrele trecutului

Peste două zile, cu noaptea în cap, am ieșit cu mama afară, în ger și zăpadă și sub un cer plin de stele am luat tramvaiul cu care am ajuns la gară. De acolo am luat primul tren electric, un fel de personal, până la Moscova.

În vagonul plin de lume, una dintre femeile care stăteau pe banca de vizavi se interesează din curiozitate la mama mea:

– Unde mergeți cu băiatul atât de devreme?

– La Kremlin, răspunde mama după o mică pauză.

– Cum la Kremlin? – femeile se uită una la altă și zâmbesc: ce glumeață e lelea!

– Da, la Kremlin, confirmă mama liniștit, deschide geanta, scoate invitația și le-o arată.

– Vai, ce bilet frumos! – spuseră femeile cu admirație și mirare și o copleșesc pe mama cu întrebări: ce și cum?

Mama le-a povestit despre mine și despre școala mea, o școală, într-adevăr, deosebită, care avea probabil cea mai frumoasă și interesantă clădire din oraș. Mult mai târziu, am aflat că, înainte de revoluție, în incinta acesteia funcționa Școala reală în care, între altele, a învățat viitorul scriitor celebru, Boris Pilniak, autorul nuvelei ”Povestea lunii nestinse”, care urma să cadă victima regimului bolșevic în 1938… În orice caz, acele femei din tren, companioanele noastre de drum, aveau ce să le povestească acasă copiilor lor.

                                                                                                    Marele Palat al Kremlinului

Dacă Moș Gerila era Moș Crăciun

Împreuna cu ceilalți copii și părinți am intrat în Kremlin prin Poarta Troițki, așa cum se scria în invitație. La intrarea în Marele Palat mă despart de mama – pentru părinți erau organizate excursii prin cetatea Kremlinului.

Sala uriașă ”Sfântul Gheorghe”, toată îmbrăcată în marmură albă, te orbea cu lumină, fiind plina de muzică și copii veniți din Siberia și Kamceatka, din nordul și sudul Rusiei Europene, din Caucaz și Moldova… Iar în centrul sălii se înălța un brad frumos – se spunea că era cel mai înalt din URSS – însuflețit de prezența Moșului Gerilă și a lui Snegurocika (Alba ca Zăpadă). Toată acțiunea de sărbătoare era similară celor pe care le-am văzut înainte, dar aici totul (inclusiv cuvintele rostite) era mai solemn, mai cu fast și de o mare anvergură. La un moment dat, sutele de copii care se aflau acolo și-au unit mâinile, formând în jurul bradului o horă gigantică.

Dacă erau alte vremuri, dacă Moș Gerilă era Moș Crăciun, acesta ne-ar fi povestit ceva despre Sala Sfântul Gheorghe în care ne aflam – că pe toți pereții acesteia, pe toate plăcile de marmură erau gravate și scrise cu aur numele ofițerilor, cavaleri ai celui mai înalt ordin militar al Rusiei, Ordinul ”Sfântul Gheorghe” înființat de Ecaterina a II-a, al căror număr depășește 11.000, cei mai mulți dintre ei fiind eroii Bătăliei de la Borodino, ai luptelor împotriva armatei invadatoare a lui Napoleon… În 1917, Ordinul ”Sfântul Gheorghe” a fost desființat de puterea sovietică, iar în anul 2000 a fost restabilit de Putin…

Numele ofițerilor, cavaleri ai Ordinului ”Sfântul Gheorghe”, sunt gravate în plăcile de marmură care acoperă toți pereții sălii Sfântul Gheorghe

O fată din Nalcik

La un moment dat, grupul de copii din care făceam parte a fost mutat pentru niște jocuri în sala Palatului Granovitaia, una dintre cele mai vechi clădiri ale Kremlinului, construită la sfârșitul secolului XV de arhitecți italieni. Servea țarilor drept sală pentru recepții solemne și primiri de soli străini. Toți pereții din sală sunt împodobiţi cu fresce prezentând scene din Sfânta Scriptură.

Pe parchetul luxos al sălii noi, copiii, învârteam inele mari, gen hula hoop – al cui inel se va învârti mai îndelung! Țin minte că partenera mea la aceste întreceri neobișnuite (doar eram copii!) era o fetiță frumoasă, zveltă, cu ochi negri și codițe ca pana corbului, venită din Nalcik, capitala Republicii Kabardino-Balkaria (Nordul Caucazului). Pe urmă, am regretat că nu am făcut schimb de adrese…

Și la sfârșit, fiecare dintre noi a primit câte o cutiuță metalică viu colorată, în forma de cilindru, plină de cadouri – cele mai scumpe bomboane de ciocolată, de pildă, ”Mișka na Severe” (Ursulețul în Nord), nuci, biscuiți, o mandarină, precum și niște albume și seturi de vederi poștale.

O încurajare de viitor

Plini de impresii, ieșeam afară la mamele noastre. Cu mama am făcut o excursie prin cele trei Catedrale ale Kremlinului – Uspenski (Adormirea Maicii Domnului) în care se făceau ceremoniile de întronare a țarilor ruși, Blagoveșcenski (Buna Vestire) și Arhanghelski – în care se află necropola țarilor ruși și a rudelor lor apropiate. Plimbându-ne prin piețele Kremlinului, am examinat și Tunul Țar și Clopotul Țar, despre care și despre alte lucruri interesante văzute de mine la Kremlin aveam să le povestesc mai târziu colegilor mei de clasă, însoțind istorisirea cu demonstrația imaginilor din albume și vederi poștale.

Această călătorie la Kremlin, care a avut loc cu două luni înaintea istoricului cel de-al XX-lea Congres al PCUS, cel care a pus capăt GULAG-ului și a deschis epoca de ”dezgheț”, cred că a fost pentru mine de bun augur atât în ce privește învățătura, cât și, în general, în ce privește orientarea mea în această lume, înțelegerea ei în toată complexitatea ei. Ca și când am primit atunci o încurajare să trăiesc și să acționez într-o viață nouă care venea pe pământul nostru…

(Va urma)