Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXII): Bucureștiul mă ia în brațe

La Gara de Nord ne-au întâmpinat două persoane, șeful Biroului ”Novosti” din București, Efim Fedorovici Romanciuk și administratorul și expeditorul biroului, Leonida Gavrilovici. De la gară, șeful ne-a făcut un mic tur prin oraș, stârnind admirația, în primul rând, a soției mele care știa despre Bucureștiul doar din povestirile mele. Iar eu simțeam cum această frumuseșe de oraș mă strânge în îmbățișarea sa…

Pe urmă ne-am oprit pentru puțin timp la sediul Biroul ”Novosti” de pe Aleea Alexandru, 40, unde noii veniți au fost salutați cu o cupă de șampanie. După care gazda ne-a condus la viitoarea noastră locuință dintr-un bloc din Colentina, chiar vizavi de blocul în care urma să se deschidă peste doi ani magazinul ”Obor”. Efim Fedorovici ne-a spus că această locuința cu două camere este provizorie și că peste două luni ne vom muta într-un apartament cu trei camere dintr-un nou bloc al ODCD care se afla în stadiul de finisare. Într-adevăr, peste două luni ne-am mutat într-un bloc nou-nouț de pe strada Trestiana, în zona Parcul Tineretului, în care urmam să stăm timp de șase ani.

Efim Romanciuk mi-a produs din start o impresie bună. Era ziarist cu o experiență din Chișinău, venise la București cu trei luni înaintea mea și deja se adaptase foarte bine la viața și activitatea de aici. Avea ceva peste 40 de ani, era oacheș, nu prea înalt, capul cu părul pieptănat era predispus pentru chelie. Vorbea românește fluent, pentru că era limba lui maternă. Iată de ce, vorbind rusește, făcea greșeli ușoare, caracteristice pentru români și moldoveni. Stabilea uşor contacte de colaborare cu redacțiile mass-media românești, intra repede în relații prietenești cu ziariști locali care îl trata pe el, un ”basarabean”, probabil, ca fiind ”al lor”.

Soția lui era tot moldoveancă get-beget și, respectiv, vorbea românește cu un accent basarabean. În schimb, copiii lor, doi băieție de zece și doisprezece ani, ciripeau românește absolut curat, ca fiind bucureșteni sadea.

– Efim Fedorovici, băieții dumneavoastră vorbesc românește excelent, oare au învățat română în trei luni de când stați aici? – îl întreb pe șeful.

– Nu, explicația e simplă, spune el, la Chișinău, amândoi au frecventat școala moldovenească…

Era un detaliu interesant și edificator, îndeosebi pentru cei care tot vorbesc despre politica de rusificare a moldovenilor…

Și casele au soarta lor

Frumosul imobil al Biroului Agenției ”Novosti” din București se afla într-un cartier select, la doi pași de la Monumentul Aviatorilor. Mă uimea acest cartier prin frumusețea și varietatea vilelor de aici. Mai mult, nu era singurul astfel de cartier din București. Într-o zi, plimbându-mă pe strada Paris și văzând această abundența de stiluri și forme arhitectonice, asociată cu grădinile adiacente, m-am gândit, având în vedere foștii proprietari ai acestor vile: câți oameni bogați trăiau la București în perioada interbelică, întrucât majoritatea caselor luxoase au fost construite tocmai atunci! Industriaşi, comercianți, avocați, medici, militari…

Când te uitai la vila agenției ”Novosti”, în partea dreaptă a acesteia vedeai o vilă și mai impozantă care găzduia Ateneul Tineretului și fusese cândva proprietatea faimosului industriaș Malaxa. Vila de alături, adică a agenției noastre, aparținuse tot bogătașului și slujise ca o casă pentru oaspeți. După revoluție, sociologul Pavel Câmpeanu pe care l-am intervievat mi-a povestit că știe foarte bine clădirea ”noastră” pentru că a lucrat în ea și el, în anii ’50-‘60, când aici se afla sediul Secției Internaționale a CC al PMR. Agenția ”Novosti” a închiriat vila în 1967, imediat după ce a fost înființată și a primit acreditarea în România. Probabil că imobilele, ca și oamenii, au și ele soarta lor. În 1992, după ce revista ”Aurora”, precum și celelalte publicații agenției, a încetat să apară, personalul Biroului ”Novosti” a fost drastic redus. Prin urmare, agenția nu mai avea nevoie de spațiu atât de mare și Biroul s-a mutat într-un bloc de locuințe din Centrul Civic, iar vila noastră de pe Aleea Alexandru a fost „moștenită” de Ambasada Republicii Moldova, care se află acolo până în prezent…

Dar atunci, în toamna anului 1976, între zidurile acestei case, viața era în plină desfășurare.

Gospodăria ”Novosti”

La parter erau biroul spațios al șefului cu o ieșire la balcon care dădea în grădină mică; pe urmă, biroul în care stăteam noi doi, șeful-adjunct și eu; precum și un birou cu angajații români, doi traducători și un grafician. Traducătorul principal, Igor Bloc, era basarabean, care, pe lângă articole pentru revista ”Aurora”, traducea și literatura clasică rusă și sovietică, inclusiv Nikolai Leskov și Vladimir Maiakovski. Era scund și uscățiv, avea ochii ca două măsline, fuma neîntrerupt țigări ”Carpați”, fața lui fiind brăzdată de multe zbârcituri. Știind că mă pasionează poezia, într-o zi mi-a făcut un cadou, o carte rară, editată la Moscova în anul 1914 – poeziile lui Igor Severianin, poet care în URSS până atunci aproape nu a fost reeditat, întrucât după revoluția bolșevică, a emigrat în Estonia și opera lui, precum și opera celorlalți scriitori-emigranți, din considerente ideologice, era lăsată în umbră, ca și când n-a existat niciodată. Oare nu era încă o crima a unui regim totalitar, de data această în domeniul spiritual și cultural?..

Graficianul Ion Făgărășanu era un om haios și întotdeauna bine dispus, glumea permanent, într-un cuvânt, era un suflet generos. Avea peste 50 de ani, singur spunea despre fața sa ”de calmuc”. A prins războiul și a luptat undeva ”în răsărit”. Dar avea probleme cu inima, suferea de angină pectorală, tot înghițea niște pastile. La birou, transpunea macheta artistică a ”Aurorei” venită de la Moscova într-una tehnică, pentru tipografia ”Arta Grafică”, unde se tipărea publicația. Cu timpul, ne-am împrietenit așa de mult, încât ieșeam împreuna la munte, în pădure, ne vizitam reciproc, se înțelegeau bine și nevestele noastre.

Tot la parter era o încăpere cu o secretară și o contabilă, amândouă rusoaice, precum și o cămăruța cu dactilografa Elica, româncă. La subsol, spațiul de expediție dominat de Leonida Gavrilovici, care provenea tot din Basarabia. Era voinic, cu trăsături mari, cu ochi albaștri, umbla încet și legănat. Gurile rele (printre ai noștri) spuneau despre el că ar fi ofițer al securității și că era responsabil de a supraveghea ce facem noi. Chiar dacă era așa, pe mine personal nu mă deranja deloc. Am văzut cât de harnic este, cât de mult lucrează și cât de mult ne ajută, pe noi, rușii – atât la serviciu, cât și în rezolvarea problemelor noastre de zi cu zi…

De altfel, nu aveam nimic de ascuns: Agenția ”Novosti” se ocupa de promovarea imaginii țării noastre, adică ceea ce făcea orice țară normală – fie Statele Unite, care publica revista ”America” în limba rusă, fie Marea Britanie cu revista sa ”Anglia”, fie România, care publica revistele, precum ”România”, ”Orizonturile Românești” și ”Literatură română” în limba rusă.

Aici, la subsol, au mai lucrat două femei, românce, care se ocupau de expedierea revistei ”Aurora” și multiplicarea unor press-release-uri. ”Aurora” avea tirajul de 10.000 de exemplare și, având statutul de buletin al Ambasadei URSS din București, nu putea fi pusă în rețeaua comercială, la vânzare, tirajul fiind expediat în plicuri către abonați ale căror liste numărau peste 8.000 de persoane și organizații, biblioteci, comitete județene și municipale de partid, consiliile locale etc. O muncă monotonă și grea. Iar Leonida, cu un GAZ, mașina sovietică de teren, ducea teancuri de plicuri cu revista și le preda la poștă.

La etajul unu se găsea locuința șefului biroului. Iar mai sus, într-o mansardă, se afla camera cu aparatură de telex. Acolo mai lucra o femeie pregătită pentru transmiterea și primirea materialelor și trimisă direct de la Moscova.

Iată pe scurt, ce reprezenta gospodăria Biroului ”Novosti” unde am început să lucrez în toamna anului 1976 în calitate de corespondent permanent.

 (Va urma)