Putin i-a cerut lui Medvedev să verifice creșterea impozitelor în regiuni
13/11Trei tineri ruși pe lista Forbes
14/11Putin-Trump: un dialog mereu amânat
Corneliu VLAD
Întâlnirea Trump-Putin de la Paris a fost “bună” (Putin dixit) și atât. Au convorbit nu “în picioare” , cum s-a convenit, ci în la o masă festiva, în prezența și cu participarea altor convivi – secretarul general al ONU, președintele Comisiei Europene, cancelarul german etc. Și au fost mai degrabă șuete (căci doar se aflau în Franța), dar pe teme cât se poate de serioase, după cum informează președinția franceză: ”despre actualitatea internațională, mai ales situația din Orientul Mijlociu (Siria, Iran și Arabia Saudită), precum și Coreea de Nord”. Partida ruso-americană va fi reluată – sau nu – la următoarea multilaterală, G20, în Argentina, peste două săptămâni sau… altădată. Oricum, cei doi declară repetat că este nevoie să se întâlnească într-un cadru bilateral restrâns, cu dosarele bine întocmite.
Prin președinții Trump și Putin baletul ruso-american la vârf asimilează figuri noi și, prin liderul de la Casa Albă, începe să se apropie de stilul de box al lui Cassius Clay/Mohammad Ali: eschive, jocuri de glezne și diverse alte mișcări derutante. “Monștrii reci” ai vieții internaționale, pentru a prelua expresia lui Nietzsche, nu mai sunt nici monștri, nici reci, ci oamenii (în primul rând) de stat de care depinde în primul rând pacea și stabilitatea lumii , conștienți că în spatele fiecăruia se află forțe și potențialități copleșitoare, iar în fața lor răspunderi uriașe. Au, fiecare dintre ei, și atuuri, dar și vulnerabilități, și șanse, dar și riscuri. După aproape doi ani de președinție Trump, relațiile americano-ruse nu și-au găsit o matrice stabilă și o evoluție coerentă. Ar fi însă comod, facil și superficial de spus că labilitatea, în exercițiu, a acestor importante relații bilaterale se datorează (doar) strategiei atipice de negociere și acțiune a președintelui american.
Se confirm, de fapt, încă o dată, că o pace, un “tratat de pace”, fie el formal sau nu, după războiul rece nu există, drept care nu e clar și reciproc asumat cine, ce și cât a câștigat și a pierdut pe eșichierul global al confruntării din secolul trecut. În această situație confuză, Moscova (mai ales cea a lui Putin) se arată prudentă, reținută și punctează rar și precis (tot parcă precum Clay/Ali). Cu totul altfel acționează Washingtonul lui Trump, prin demersuri deconcertante (pentru unii), dar care – atenție – nu merg (cel puțin deocamdată) până la intervenții în forță în diferite zone ale lumii, cum au făcut-o cam toți predecesorii lui post-război rece și atâția alții de dinaintea lor.
Comentatorii politici parcă sunt și ei tentați la aprecieri dintre cele mai diferite, pe toată gama dintre frivolitate și subtilitate. Strănepoata liderului sovietic post- și anti-Stalin, acum universitar la New York, Nina L. Hrușciova, remarcă, de pildă, că președintele Putin nu-l poate “păcăli” pe omologul său Trump, căci deși mulți credeau că președintele rus “îl are la degetul rus pe cel american”, de fapt “Trump îl duce de nas pe Putin”. Ea insistă, în analiza sa, pe efectele negative în plan economic și social ale sancțiunilor administrate Rusiei. În schimb, politologul rus Andrei Kortunov insistă pe șansele și mai ales obstacolele aflate la Washington în calea normalizării relațiilor cu Rusia: presiunile din Congres și propria birocrație (a Administrației).
Opinia prevalenta a presei , și la Washington, și la Moscova, este, însă, că lipsa dialogului direct, la vârf , între cei doi mari se plătește în termeni de stabilitate politică, securitate strategică și degradarea mediului (Hrușciova), fiind “nu numai ineficientă, ci și periculoasă (Kortunov).