Un “summit minimal”, dar util și semnificativ

Criză siriană este cel mai recent exemplu – din multele existente – că Rusia nu poate fi exclusă, ignorată, îngrădită, restricționată etc. ca actant de prima importanță în gestionarea problemelor de interes general ale lumii. La Istanbul s-au întâlnit, la nivel de vârf, într-un format sui generis, patru state – mari puteri sau puteri regionale – Rusia și Turcia (ambele sub incidența unor sancțiuni de extracție occidentală), Germania și Franța (state aliate ale SUA, inclusiv în ce privește instituirea de sancțiuni față Rusia și Turcia). Dar viața internațională e plină de paradoxuri. Format ad hoc cu atât mai insolit cu cât mai există încă două grupuri de state preocupate de dosarul sirian – “procesul de la Astana” (Rusia, Turcia, Iran), cel mai eficient, după cum recunosc inclusiv sursele occidentale și “small group”, cu șapte state din NATO (începând cu SUA). Turcia – Rusia – Iranul “formează un trio de neocolit pe teren, întrucât cele trei țări au aici interese proprii și au investit importante resurse militare”, scrie ziarul algerian “El Watan”. Iar Moscova și-a afirmat dreptul de a sprijini guvernul sirian în acțiunile sale de eliminare a ultimelor forțe teroriste, de la Idleb, dacă acestea vor recurge în continuare la provocări.

Punctual, summitul de la Istanbul a urmărit preîntâmpinarea unei noi ofensive a Damascului împotriva ultimelor forțe rebele din zona Idleb (și transformarea ei, temporar, în zona demilitarizată, printr-o recentă decizie ruso-turcă) și progrese în reglementarea politică a situației interne din Siria, prin crearea unui Comitet constituțional care să decidă viitorul regim al țării prin alegeri.

La Istanbul, președintele Putin a extins discuția dincolo de aspectele imediate, presante de altfel, ale crizei, pentru a atrage atenția asupra necesității de revenire la normal a vieții în această țară devastată de un război prelungit în care și-au pierdut viața aproape o jumătate de million de oameni și s-a produs un exod masiv de populație, de ordinul câtorva milioane de cetățeni. Liderul de la Kremlin a pledat pentru normalizarea situației din Siria prin reconstrucție cu sprijin internațional și prin reîntoarcerea și reintegrarea în societate a refugiaților.

Alt aspect mai puțin obișnuit al reuniunii de la Istanbul a fost absența de la consultări a unor state direct implicate, într-un fel sau altul, în criză: Iranul, care sprijină masiv regimul de la Damasc, Israelul, care este îngrijorat de situația nesigură de la frontierele sale, dar mai ales Statele Unite, care au mandatat Franța să le reprezinte. Este, însă, de remarcat că șeful Pentagonului, Jim Mattis, a ținut să declare în preziua summitului, că totuși, Rusia “nu va putea înlocui Statele Unite în Orientul Apropiat”. Drept care, reuniunea la vârf din Turcia a fost mai degrabă una de tatonare, de schițare a eventualelor evoluții viitoare în Siria și în regiune. În sfârșit, fapt și mai curios, la summit nu a fost nimeni din partea Siriei, dar absența poate fi explicată prin dorința statelor participante de a putea discuta într-o atmosfera calmă, nonpartizana și pe cât posibil echidistantă. Ceea ce îl îndreptățește pe ziaristul francez Pierre Puchot, să vorbeasca de “un summit la minimum”. Dar cu o adăugire: “Dacă totuși a avut loc, înseamnă că părțile pot întreprinde ceva, întrucât conflictul sirian este adesea un cadru de negocieri și pe alte teme, ca relațiile SUA-Iran, Rusia-SUA.”

Oricum, câteva concluzii se pot desprinde. 1. Politica izolării Rusiei (dar și a Turciei) nu este eficientă. 2. SUA prefera să acționeze mai degrabă “prin procură”, în anumite crize din lume. 3. Regimul Assad s-a stabilizat, după “primăvara arabă”, războiul civil, atacurile așa-zisului stat islamic etc. 4. Turcia și Iranul se afirmă ca puteri regionale influente. 4. Germania și Franța rămân actori secunzi în rezolvarea marilor probleme internaționale și veleitățile lor de a se prezenta drept purtătorii de mesaj ai pozițiilor Uniunii Europene, fără a fi împuternicite ca atare, în mod explicit, de Europa Unită, creează iritare în rândul unora dintre partenerii lor europeni. 5. Rusia și-a reconfirmat, prin implicarea sa activă în conflictul sirian, poziția politico-diplomatică și militară de prim rang în zona de mari turbulențe, dar și de mari mize, a Orientului Mijlociu.