Vyacheslav Samoshkin
Spre dimineață, ploaia nu a încetat. Între timp, Maria Grigorievna, tot ieșind și revenind, a luat legătură cu colegii săi de la școala care ne-a găzduit și am fost anunțați că restul drumului până la Zagorsk, scopul drumeției noastre, îl vom parcurge nu pe jos, sub ploaie, ci la bordul unor mașini militare.
– Fetelor și băieți, haideți să mâncăm ceva și să ne pregătim de plecare! ne-a anunțat Maria Grigorievna.
Am scos din rucsacuri merindele noastre. Stăteam pe dușumea, așa cum și trebuie în campanie, și mâncam. Maria Grigorievna s-a așezat alături de mine. A fost puțin agitată în urma demersurilor făcute pentru plecare. Îmbrăcată în trening, părea și mai tânără. Părul ei auriu și pieptănat lins strălucea cu picături de ploaie. În semi-întunericul acelei dimineți posomorâte, fața ei cu ochi mari era și mai frumoasă.
La un moment dat mi-a întins un ou și a spus:
– Ia mănâncă unul!
Am încercat să refuz, murmurând ”mulțumesc”, dar ea a insistat, zâmbind:
– Mănâncă, ești bărbat, trebuie să fii mai puternic!..
Am luat și am mâncat cu stânjeneală. Și în acel moment și mai târziu tot mă întrebam: de ce profesoara mea Maria Grigorievna mi-a dat atunci un ou? Pentru că arătam slăbuț? Sau a văzut că merindele mele erau cam modeste?.. În orice caz, în adâncul inimii, acel ou primit de la Maria Grigorievna a rămas o amintire plăcută, caldă și mișcătoare…
În acel orășel, Krasnoarmeisk, era dislocată o unitate militară, astfel încât nu era o problemă să ne pună la dispoziție două camioane cu prelată, în care noi ne-am și îmbarcat sub stropii de ploaie. Pentru mine nu era ceva neobișnuit să călătoresc, stând pe banca de lemn, în spatele camionului. În copilărie, am călătorit și în condiții mult mai aspre, de pildă, într-un vagon de mărfar, pe un raft de lemn, fiind îmbrăcat în palton și tremurând de frig…
În orice caz, în camion, când mergeam, noi toți eram veseli, ne bucuram că avem asemenea peripeții. Până la Zagorsk nu erau decât vreo zece kilometri de mers.
Când am coborât din mașină, ploaia aproape că s-a și terminat. Eram în piața centrală a orașului, chiar în fața kremlinului – cetatea cu ziduri groase de cărămidă roșie. Iată de ce, în timpul răscoalei streleților, din 1682, ne povestea Maria Grigorievna, tânărul țar Petru I s-a refugiat tocmai în această cetate a Lavrei Troițe-Serghii, centrul spiritual și duhovnicesc rus.
O carte deschisă a istoriei
În fragmentul precedent, am spus deja câteva cuvinte despre ansamblul arhitectonic al Lavrei. Dintre cele șapte biserici și două catedrale, cea mai veche și valoroasă este catedrala Sfânta Treime (1423). În incinta ei se află moaștele Sf. Serghii de Radonej, fondatorul acestei mănăstiri, ulterior, Lavra, iar catapeteasma acesteia, inclusiv celebra icoană ”Sf. Treime”, ca și pereții interiori, au fost pictați de Andrei Rubliov, care a fost călugăr aici. Noi am văzut atunci doar o copie a acestei icoane, pentru că originalul este expus la Galeriile Tretiakov din Moscova, împreună cu alte lucrări ale marelui pictor. Țin minte că mă uitam la icoana ”Sf. Treime” și simțeam că nu prea înțeleg mesajul acestei imagini atât de armonice, de altfel. Dar, de atunci, această pictură, precum și întreaga creația lui Rubliov, urma să devină pentru mine un subiect de permanentă reflecție…
În orice caz, zece ani mai târziu, când vizionam pentru prima dată filmul ”Andrei Rubliov” de Tarkovski, îmi aduceam aminte de excursia noastră la Zagorsk, de bolțile bisericii Sf. Treime sub care lucrase pictorul genial, de atmosfera surprinzător de plăcută și confortabilă de la Lavră; cum noi, elevii, conduși de Maria Grigorievna, bântuiam sub o ploaie ușoară, pe teritoriul cetății, cum eu fotografiam atât bisericile, cât și pe colegii mei de clasă, cu aparatul ”Smena-2” (acela, cu autodeclanșator!) pe fondul impunătoarei clădiri a biseriicii Sf. Serghii, în stilul baroc rusesc, care includea și Trapezăria (sec. XVII) sau lângă catedrala Adormirii Maicii Domnului care copiază catedrală omonimă din Kremlin, de la Moscova, dar, în plus, are lângă ea mormântului lui Boris Godunov…
Misiune îndeplinită
Deși în perioada aceea, îndeosebi la școala sovietică, nu se încuraja în niciun fel interesul pentru biserici și credință, existau profesori, precum Maria Grigorievna Guterman, care au crezut că nu vor socoti misiunea lor educativă îndeplinită dacă nu folosesc o asemenea oportunitate extraordinară – aproape vecinătate cu Lavra Troițe-Serghii care reprezintă nu numai un monumentul arhitectural și cultural, dar și o carte deschisă a istoriei și a civilizației ruse care abia așteaptă să trezească în copii un interes pentru istoria patriei lor. Și ar fi păcat să nu folosești această ocazie! Da, Maria Grigorievna, o ființă inteligentă, a știut cum să ”împacheteze” și să prezinte conducerii școlii această treabă – o excursie pedestră a copiilor, o drumeție (ceva în stil pur sovietic, în forma de promovare a culturii fizice și sportului). Bineînțeles, nimeni din conducere, în primul rând, directorul Igor Ivanovici Hitrov, n-au avut nicio obiecție cu privire la o asemenea inițiativă, o asemenea călătorie, utilă, în primul rând, pentru sănătatea copiilor…
Unii dintre profesorii de atunci mergeau și mai departe. În acest sens, povestea profesorului de istorie, fostul conte Vladimir Vladislavovici Pekarski, abia așteaptă să v-o prezint, dar ceva mai târziu…
Întoarcerea fiului risipitor
Pe valul ”dezghețului” din anii ‘50, multe lucruri legate de tradiții și valori de bază ale poporului rus, înăbușite, înghețate de ideologia comunistă care a fost ceva contra naturii și, în plus, profund dușmănoasă față de tot ce a reprezentat autentic rusesc, încetul cu încetul se dezghețau în sufletele oamenilor. De fapt, acest proces a început încă în timpul războiului, când chiar și conducerea țării a fost nevoită să și-a aducă aminte de tradiții și pagini glorioase de luptă ale poporului rus, de eroii lui, precum Alexandr Nevski, Suvorov sau Kutuzov…
Și acest proces de revenire ”acasă”, la matca tradițiilor și valorilor autentice, nu s-a oprit niciodată, luând un avânt în anii perestroikăi. Iată de ce, spre deosebire de destrămarea Uniunii Sovietice care a fost, într-adevăr, o lovitură dureroasă pentru multă lume, renunțarea la ideologia comunistă s-a făcut pe cale firească, fără convulsii, fără proteste, aproape neobservată. A învins bunul simț, a învins o tradiție milenară. Bineînțeles, la această renunțare la comunism a contribuit foarte mult și eșecul total al politicii economice a PCUS.
În aceea zi deosebită, după ce am mâncat la o cantină situată nu departe de Lavra, ne-am întors la Noghinsk cu trenul electric.
Proces negativ și proces pozitiv
În zilele următoare, m-am ocupat de developarea filmului meu făcut la Zagorsk și de facerea pozelor pe suport de hârtie. Învățasem această meserie vizitând cercul de fotografie de pe lângă Casa pionerilor. Instructorul nostru, un veteran de război care și-a pierdut piciorul pe front și mergea cu ajutorul celor două cârje, ne-a învățat să facem singuri atât procesul negativ (pregătirea soluțiilor de developare și fixare), cât și procesul pozitiv, imprimarea pozelor. La mine acasă, aveam la îndemână de toate: reactive chimice, un vas de developare, un aparat de mărit și un set de chiuvete pentru revelator, fixator și apă. După ce developezi filmul, ești foarte curios și nerăbdător: cum a ieșit? Iei în mână marginile filmului umed, îl întorci spre lumină și vezi imaginile, dar le vezi invers: ceea ce pe film apare negru în realitate este alb și invers. Am făcut zeci de fotografii, adică copii, ca să revină câte una fiecăruia dintre colegii mei de clasă care mi-au pozat la filmare. Toamna, când s-a reluat școala, le-am dat pozele tuturor care au fost la excursie la Zagorsk. Bineînțeles, prima pe listă a fost Maria Grigorievna…
Gândindu-mă la acei ani, din perioada sovietică, uneori îi compar cu un proces negativ din fotografie: tot ce apare acolo ca fiind negru, în realitate, este alb și viceversa (oare măcar povestea prizonierilor sovietici de război, de exemplu, despre care am vorbit înainte nu o dovedește?). În această ordine de idei, s-ar putea presupune că epoca postcomunistă ar fi un proces pozitiv. Ar fi fost așa, dar un singur lucru mă face să mă sfiesc. La sfârșitul anilor ’90, în timpul discuției cu tatăl meu despre vremurile care au apus și vremurile noi, el mi-a pus o întrebare dezarmantă: ”Și acum e mai bine?”…
(Va urma)
Citiți primele părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
https://www.vestidinrusia.com/2018/09/06/4388/
Deci, prin decret special al președintelui Ucrainei, a fost demis din funcția sa de comandant…
Apelul adresat de Parlamentul European țărilor UE de a permite Kievului să atace teritoriul Federației…
Rusia trebuie să acopere la capacitate maximă necesarul de aparate de zbor fără pilot al…
(pamflet) Ioan POPA Domnul Gradu Tudor este un jurnalist de televiziune bun profesionist și…
Maestrul român de taekwondo de gradul șapte dan Ioan Tiurean, care străbate lumea pe motocicletă,…
Omenirea se confruntă cu probleme serioase, pentru a căror rezolvare este nevoie de unitate, a…
This website uses cookies.