August, luna nucleară: Cum se trăieşte în Poligonul Semipalatinsk

În Uniunea Sovietică, august era luna nucleară. În această lună se împlinesc 60 de ani de la prima bombă atomică sovietică şi 65 de ani de la prima bombă cu hidrogen din lume. Ziarul Kommersant a realizat un amplu material pe această temă, scris de Aleksei Alekseev și ilustrat de fotograful Dmitri Lebedev.

29 august 1949 – a fost testată prima bombă atomică sovietică RDS-1.

12 august 1953 – a fost testată prima bombă cu hidrogen din lume RDS-6s.

23 august 1953 – a fost testată bomba RDS-4, prima armă atomică tactică, lansată în producţie de serie.

5 august 1963 – URSS, Marea Britanie şi SUA au semnat Tratatul de încetare a testelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă. A început epoca exploziilor nucleare subterane.

29 august 1991 – preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev a semnat decretul de închidere a Poligonului Semipalatinsk.

Stepă. Plată ca o farfurie. O maşină de teren merge undeva spre infinit. Şoferul ascultă nişte melodii necunoscute. În jurul nostru, o întindere nesfârşită de iarbă de stepă amestecată cu flori specifice zonei. Cârduri de păsări mici. Sus, în aer plutesc câţiva vulturi. Avem de mers cam 120 de kilometri numai dus. Iar pe tot drumul, dovezi ale civilizaţiei, de genul unor semne de circulaţie, alte maşini sau oameni se întâlnesc foarte rar. Iar dacă ieşi în aer, la frumuseţea greu de descris a peisajului se adaugă aerul curat şi mirosul de iarbă, uitat de mult de orăşeni.

În 1949, principalele condiţii pentru efectuarea unor teste nucleare vizau depărtarea de aşezări omeneşti, accesibilitatea din punctul de vedere al transportului şi un relief cât de poate de plat. Astfel, a fost aleasă regiunea Semipalatinsk, din estul Kazahstanului. Suprafaţa poligonului – 18.400 kilometri pătraţi.

Reţeaua de telefonie mobilă se întrupe după primii kilometri din cei 120. Iar aparatul de măsurat radiaţiile arată când trebuie redusă viteza, când trebuie folosită masca sau când trebuie îmbrăcat costumul de protecţie.

Ne îndreptăm spre lacul Balapan. Rudele şoferului, Bektas, au locuit pe teritoriul poligonului nuclear chiar şi atunci când aici se efectuau explozii subterane. Nu ştiau ce înseamnă radiaţii, bombă nucleară, microroentgeni pe oră. „Veneau militarii şi spuneau: mâine o să vă cam zguduie. Altă dată ne-au spus că toţi oamenii trebuie să plece, dar animalele pot ramâne. Când bunicul şi bunica s-au întors acasă, toţi iepurii cheliseră. I-au ars. Şi bunul şi buna au trăit puţin. Iar tata s-a născut chior de un ochi”.

În jur, o frumuseţe. Şi nici un semn care să indice că ne aflăm pe un teritoriu unde au avut loc 2500 de Hiroshime. Stepa devine treptat o zonă de deal. Pe iarba verde, câteva vaci. Aproape ca în Elveţia. Maşina noastră de teren se apropie de altă aşezare. Sub noi, se întinde lacul Balapan. Oamenii locului îi spun Atom-Kul, adică „lacul nuclear”. Lacul s-a născut în 1965 printr-o simplă apăsare pe buton.

Cel mai nasol aici este praful de sub picioare, dar şi aerul. Dar sunt în costum. Fabricat, fireşte, în China. Şi e cumplit de cald. Dar nu gradele Celsius mă neliniştesc. Mă uit temător la acele aparatulului care măsoară radiaţiile, care se plimbă de colo-colo, ca într-un dans fără noimă. Pe malul lacului ireal de rotund se înşiruie maşini cu numere din diferite regiuni. Nimeni nu face baie. În schimb, sunt mulţi pescari. Veniţi din Altai, Novosibirsk, din alte zone. Peşti se prind. Uşor, mulţi şi mari. Apa din lac se distinge printr-un conţinut ridicat de tritiu, cesiu-137, uraniu-238.

Pescarii nu sunt speriaţi de fondul de radiaţii, nici de compoziţia apei. Se plimbă pe mal numai în sandale, cu picioarele goale. Nu au mască, ca să nu mai vorbim despre costume de protecţie. Beau şi mănâncă pe malul „lacului nuclear”. Judecând după aspectul locului, se pare că peştii erau preparaţi chiar aici. Şi mai duceau şi acasă. Nimeni nu se plânge de sănătate. Şi nimeni nu crede în aberaţiile despre radiaţii. „Totul funcţionează. Soţia este mulţumită”, spune plin de mândrie un pescar. „Nicăieri nu există indicatoare cum că ar fi periculos, că este interzis să pescuieşti”, completează altul.

Capitala poligonului – oraşul Kurciatov. Cândva era foarte secret şi se numea Semipalatinsk-21, Moskva-400, staţia Konecinaia (staţia finală). Locuitorii îi spuneau Bereg (Malul). În epoca nucleară, aici puteai intra doar pe baza unei legitimaţii speciale. Acum, oraşul seamănă foarte puţin cu ce era înainte. Poate hotelul Maiak, astăzi aproape pustiu. Iar fostul stat major al poligonului a devenit primărie. În oraş, nivelul de radiaţii nu este mai ridicat decât la Moscova. Sunt multe clădiri goale, spitale abandonate.

Cum se trăia în 1972? „Chiar foarte bine. În magazine găseai de toate. Vreo 15 tipuri de salam, cam tot atâtea de brânzeturi, vinuri multe. Nu ştiu ce nu era. Lapte de pasăre. Era şi lapte de pasăre. Bomboane. Chiar şi bere străină”, spune Valeri Gheorghevici, colonel în rezervă şi care locuieşte aici din 1972.

La Semei, pe insula Polkovnicii, la zece ani de la sistarea testelor de pe poligonul Semipalatinsk a fost ridicat un monument. „Mai puternic decât moartea”. Alături se întinde o zonă de odihnă şi sport. Copiii se plimbă cu bicicletele, cu maşinuţele electrice. Ei nu au certificat de victime ale testelor nucleare. Ei nu au auzit niciodată la radio avertismentele despre un nou test. Acum, nu mai contează din ce parte bate vântul – nici un nor nu le mai poate afecta sănătatea. Aceşti copii vor citi în manualele şcolare despre ce s-a petrecut în imediata lor vecinătate la mijlocul secolului 20. Dar pentru ei va fi o poveste ruptă de viaţa reală.