Timp, înapoi (V): Omar Khayyam în loc de ostașul sovietic

În programul meu de ședere era inclusă și vizitarea Muzeului PCR a cărui clădire se înălța mândră în Piața Victoriei, la doi pași de Monumentul ostașului sovietic care se afla încă acolo unde a fost inaugurat de Regele Mihai și Petru Groza, în 1946. Peste 15 ani va fi mutat de Ceaușescu în Parcul Kiseleff, într-un loc mai discret, acolo unde astăzi nu știu de ce e instalat monumentul lui Omar Khayyam – poate că marele poet persan este cu mult mai apropiat sufletului român, decât ostașul sovietic…

 Istoria revăzută și completată

Excursia prin sălile Muzeului istoriei PCR în care a fost transformat Muzeul țăranului român, foarte amănunțită, cu un ghid special, vorbăreț exemplar, a fost gândită, poate, de gazdele mele ca un fel de îndoctrinare a mea, de familiarizare a mea cu versiunea de istorie recentă elaborată de ideologii lui Nicolae Ceaușescu. O sală mare era dedicată exclusiv insurecției de la 23 august 1944 în care, evident, un rol central, decisiv l-a jucat nu Regele Mihai I și cei din jurul său, ci Partidul Comunist Român, cu tot felul de peripeții, inclusiv păstrarea lui Ion Antonescu în arest într-o casă conspirativă a PCR din Vatra Luminoasă… În acest context, despre ofensiva armatelor sovietice în zona Iași-Chișinău care a început pe data de 20 august 1944 și în 2-3 zile a zdrobit gruparea germană de arme al cărei efectiv număra peste un milion de soldați și ofițeri și care era ”pilonul principal de sprijin pentru regimul antonescian” (așa cum scriam noi atunci în revista ”Aurora”) nu am auzit de la ghid aproape niciun cuvințel, ceea ce m-a mirat, dar nu foarte mult. Am început să mă obișnuiesc cu tezele istorice elaborate de propaganda ceaușistă, fie era vorba de cel de-al doilea război mondial, fie de continuitatea poporului român, evoluția sa neîntreruptă de la daci și daco-romani, ignorându-se complet factorul slav… Dar și aceste teze propagandistice, cu timpul urmau să fie completate și dezvoltate în mod științific, astfel încât spre sfârșitul anilor ’80 insurecția din 23 august se va transforma în ”Revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”. Un fel de Marele Octombrie în versiune românească..

 Magia lui Marin Preda

În ceea ce privește regimul Antonescu, în acele zile aveam o imagine foarte generală și vagă despre acesta și nu țin minte dacă expoziția Muzeului PCR m-a lămurit cu ceva în această privință. Acest vacuum urma să fie înlăturat mult mai târziu, după ce am citit romanul ”Delirul” de Marin Preda. Citind asemenea cărți care îți deschid ochii asupra unei țări, a unui popor sau a unei epoci, încerc întotdeauna un sentiment de profundă gratitudine față de autorii lor. Marin Preda, cu măiestria unui mare artist, arată fața adevărată a legionarilor și lupta cu ei, foarte fină și bine calculată, dusă de generalul Ion Antonescu. Dar, stupoare! După ce Ștefan al lui Parizianu, corespondent de război, se întoarce acasă de pe front și, răsfoind colecția ziarului său, citește pentru prima dată corespondențele sale, mai precis, ce a ieșit de sub tipar, este îngrozit: toate materialele lui sunt prelucrate în redacție, astfel încât sunt pătrunse cu spiritul și lozincile legionare! Ceea ce pentru el a fost absolut inacceptabil. Iată în ce direcție, își dă seamă eroul, a navigat regimul Antonescu chiar în primele luni de război în care Ștefan lipsea din București…

Însă atunci, în octombrie 1971, încă nu exista nici ”Delirul”, nici nu știam că peste patru ani o să am fericirea să mă întâlnesc la Mogoșoaia cu marele scriitor…

 Pe picior de egalitate cu URSS

Și deocamdată, dis-de-dimineață, automobilul ”Dacia” ne duce spre Pitești, pe mine și pe Margareta Ștefănescu, însoțitoarea mea din redacția-gazdă care știe și limba rusă. Următorul punct din programul nostru, Uzina de Autoturisme din Pitești (UAP), unde se produce automobilul ”Dacia”. Prin geam nu văd decât un peisaj monoton și sărăcuț, un șes gol, uneori cu rânduri de plopi, ici-colo. Până atunci încă nu văzusem munții românești, nici frumusețile Văii Prahovei, nici pe cele ale Bucegilor.

Cu Margareta vorbeam despre literatură, despre poezie română și rusă. Ea era șatenă, micuță de statură, vorbea cu o voce catifelată. N-aș zice că era frumoasă, însă avea un șarm: o atenție pentru oameni, amestecată cu sinceritate și sensibilitate. Poate, inspirat de această discuție și văzând câmpia acoperită cu prima brumă tomnatecă, improvizez în română:

Cântă bruma pe pământ

Sub o strună de argint…

Mi-am adus aminte ce ne spunea primul nostru profesor de limba română, Iuri Petrovici Zaiuncikovski: ”Limba română este creată special pentru poezie. Nu există un român care n-ar scrie poezii…”. Într-adevăr, sonoritatea limbii române seamănă mult cu sonoritatea celei latine: ”Donec eris felix, multos numerabis amicos,/Tempora si fuerint nubila, solus eris”… La sfârșitul șederii mele, Margareta îmi va face un cadou: un set din patru volumașe miniaturizate, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, George Bacovia și Tudor Arghezi…

Uzina ”Dacia” m-a impresionat mult prin anvergura și performanțele de producție. Ca o realizare economică a fost una dintre reușitele politicii lui Nicolae Ceaușescu deschise tuturor azimuturilor – au fost aduse în țară investiții occidentale și tehnologii avansate, licența companiei ”Renault”. Și aici România era pe picior de egalitate cu URSS care și ea, aproape concomitent, preluând licența de la firma ”Fiat”, a organizat producția autoturismului ”Lada” de la orașul Togliatti. Însă Ceaușescu a mers mai departe, în întâmpinarea omului de rând: autoturismul ”Dacia” putea fi luat și în rate, ceea ce cu ”Lada”/”Jiguli” nu s-a întâmplat niciodată… Altă treabă, disignul mașinii: sincer vorbind, ”Dacia” nu-mi plăcea din punct de vedere estetic – o caroserie prea ciudată și chinuită. Pe urmă, în reportajul meu scris pentru buletinul APN ”Mejdunarodnaia Informația”, destinat presei republicane și regionale sovietice, am menționat toate aceste aspecte, completând materialul și cu însemnările mele cu privire la uzina ARO din Câmpulung-Muscel pe care noi, de asemenea, am vizitat-o și unde am văzut cum a evoluat proiectul rusesc, pe baza jeep-ului GAZ-69, lansat încă în anul 1957.

 Începe istoria unei iubiri

După Pitești, am avut ocazie să vizitez și Craiova, un oraș vechi, cu bogate tradiții comerciale și culturale. De acolo, de la Muzeul de Artă municipal, începe istoria dragostei mele pentru Constantin Brâncuși, în ciuda faptului că, la vremea respectivă, în muzeu nu erau decât câteva sculpturi ale maestrului, ”Cap de copil”, ”Domnișoara Pogany”, ”Sărutul”… Mai târziu, drumurile ziaristice mă aduc și la baștina lui, la Hobița și la ansamblul lui magistral de la Târgu-Jiu și, în mod virtual, la atelierul său de la Paris… Poate că toate aceste impresii, și nu în ultimul rând, cele legate de Craiova s-au transfigurat cu anii în aceasta mea poezie:

Constelația Brâncuși

 Păsările tale Măiastre

Deja au zburat în Cosmos,

Au ieşit primele în spaţiu,

Mai devreme decât câinele Laika,

Mai devreme decât Iuri Gagarin…

E de‑nţeles:

Prea mult le‑ai şlefuit

Cu mâinile tale calde,

Prea multă dragoste

Le‑ai insuflat.

Şi secretul artei acesta‑i:

Să‑ţi înveţi opera să zboare,

Să se transforme într‑o parte,

Într‑o bucată a Universului…

Unde s‑au dus păsările tale?

S‑au aşezat pe cerul de noapte

Ca o mulţime de stele,

Un fel de Pleiade,

Undeva între Lebăda şi Vultur,

Păsările tale Măiastre,

Constelaţia Brâncuşi…

(Va urma)

Primele părți ale amintirilor:

Timp, înapoi!

TIMP, ÎNAPOI! (II)

TIMP, ÎNAPOI! (III)

Timp, înapoi (IV): Deodorant și Lenin